Insultele aruncate la mânie ascund anumite complexe de inferioritate şi vechi experienţe proprii, care l-au traumatizat cândva pe mitocan. Bădăranul a identificat deja, în propriul trecut, punctele sensibile în care poate lovi cu maximă eficienţă, pentru a provoca durere şi altor persoane. “Puţi, bă, săracule care eşti!” l-a auzit o ţară întreagă, la televizor, pe unul dintre nenumăraţii “fraţi” şi “veri” Becali adresându-se unui ziarist. Cine credea să mai fie posibilă mediatizarea în direct a unui asemenea “dialog” pe un post de televiziune central? Motiv pentru care mă întreb când şi de ce a puţit decomplexatul Becali în trecutul lui nu foarte îndepărtat?
Giovani Becali pute rău de tot şi acum, în zilele noastre. Pentru că, altfel, ce rost avea să ne asigure că el şi-a dat cu Calvin Klein înainte de a veni în studio. Ce-l interesa pe telespectator că Becali pute sau, dimpotrivă, a reuşit să scape de această inhibiţie? De ce să ne prevină? Oricum, de la sute de kilometri, nu-l simţeam prin sticla televizorului.
Putoarea lui Becali este de altă natură. Mai rafinată, dar tot aşa se cheamă. Pe asta încearcă el, disperat, să o ascundă şi nu reuşeşte.
Nu sunt singurul iubitor de fotbal care a ajuns să schimbe, dezgustat, canalul tv când nimereşte peste o emisiune legată de acest subiect. Aceleaşi figuri de şmecheraşi patinaţi, de mitici şi gigei care au dus de râpă fotbalul românesc. Aceleaşi dialoguri agramate, presărate cu cretinisme şi grosolănii.
Cartianu, ziaristul agresat de geambaşul reprofilat pe oameni, venea la emisiunea respectivă după o zi de muncă în redacţie şi de alergătură în căutarea unor cioburi de adevăr. Bagajul lui este format din informaţii, raţionamente, îndoieli. Iată de ce a fost identificat drept duşmanul natural al unuia ca Becali. Zbaterea lui mediatică se materializează doar în capcane, clenciuri şi dinamită pentru impostori. Este, totuşi, suficient ca să constituie o veritabilă zonă minată, din care Becali Cel Şiret a încercat să iasă aruncând cu fumigene scumpe.
Grigore Cartianu nu a avut timp să se dichisească înainte de a se prezenta la dezbaterea televizată. Dacă, peste zi, simţeau colegii că şi-ar fi dat de dimineaţă cu parfumuri rare, li s-ar fi părut suspect. Un ziarist adevărat nu se îmbălsămează. Un ziarist mirosind ca don Giovani se/te intoxică.
Becali ştie, de asemenea, că presa este săracă. Ştie că sărăcia doare şi că te face vulnerabil. “Don” Giovani l-a mai lovit o dată pe ziarist, tot sub centură, în direct şi la o oră de vârf.
Degeaba ne lamentăm, sideraţi, când asistăm la astfel de spectacole, de un grotesc desăvârşit. Îmbogăţiţii tranziţiei au invadat cu tupeu în mass media, să culeagă nu numai invidia telespectatorilor ci şi aprecierea lor. “Becalii” au devenit un substantiv comun, dincolo de specimenele “gigi”, “giovani” sau “mitică”. Sunt o categorie agresivă şi grobiană. Vina o poartă cei i-au cultivat, care-i invită, în speranţa unor ratinguri ridicate. Aceşti moderatori – frumos parfumaţi – i-au scos pe becali din subteranele României în tranziţie şi ni i-au oferit ca model comportamental.
Ralu Filip, preşedintele CNA, constată abia acum că televiziunile i-au mediatizat prea mult pe mitocanii din fotbal şi politică. S-a închegat rău de tot o societate iliesciană, populată cu “animale”, măgari”, “prostănaci”, “senili” şi “becali”. O societate isterizată şi cu susul în jos nu se mai teme decât de presă, singura care mai pune sub semnul întrebării poleiala şi aparenţele. Pentru aceasta este mereu jignită, ţinută flămândă pe la porţi, ameninţată sau luată în răspăr. Când nu se reuşeşte cuminţirea incomozilor prin intimidare, se trece la negocierea lor. Am constatat că până şi marii copoi din presă mai pierd urmele. Se lasă intoxicaţi cu dârele amăgitoare de parfumuri scumpe.
