Evoluţia votului în România

Sistemul bicameral în România a fost stabilit în anul 1864, printr-o decizie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una din camere, Senatul sau Corpul Ponderator era numită de către domn, iar cealaltă cameră, denumită Adunarea Electivă era aleasă prin vot cenzitar, iar alegătorii erau împărţiţi pe colegii, în funcţie de avere. Colegiul putea fi format din câteva sute de electori, împărţiţi în două categorii, direcţi şi primari care votau prin delegaţie. La sate, alegătorii primari erau aceia care puteau plăti o dare către stat de 48 de lei, iar în oraşe cei care plăteau o dare cuprinsă între 80 de lei şi 110 lei. Legea timpului prevedea că pot fi alegători direcţi, atât în oraşe cât şi în sate toţi cei care au cetăţenia română şi realizează un venit de peste o sută de galbeni. Vârsta de la care se putea vota era de 25 de ani. Din rândul alegătorilor direcţi făceau parte, indiferent de avere, preoţii, dascăli, profesori, doctori, în general toţi care aveau o diplomă universitară, avocaţi, ingineri şi arhitecţi. Această lege a fost aplicată şi au avut loc primele alegeri pentru Adunarea Electivă sau Camera Deputaţilor de astăzi, la doi ani după abdicarea lui Cuza. Votul din 1866 a dus la alegerea Adunării Elective, dar şi a Senatului sau Corpul Ponderator.

Cei cu drept de vot au fost grupaţi în patru colegii, iar partidele au prezentat câte un candidat pentru fiecare colegiu. Din colegiul întâi făceau parte cei care aveau un venit mai mare de 300 de galbeni, din al doilea cei care aveau între 100 şi 300 galbeni, din al treilea, cei care plăteau o dare de 80 de lei, iar din al patrulea cei care plăteau o dare cât de mică către stat. Parlamentarii din Adunarea Electivă erau aleşi pentru o perioadă de patru ani. Pentru Senat, Constituţia de la 1866 prevedea împărţirea alegătorilor în două colegii în fiecare judeţ, care desemna fiecare câte un senator.

În Colegiul 1 intrau alegătorii care aveau un venit mai mare de 300 de galbeni, iar în cel de-al doilea, cei cu un venit mai mic. Senatorii erau aleşi pentru o perioadă de opt ani, la fiecare patru ani fiind înnoiţi pe jumătate. Se efectua prin tragere la sorţi – un senator pentru fiecare judeţ. Locuitorii de la sate votau în colegiul trei, prin delegaţi.

Votul uninominal, aplicat acum 89 de ani

De abia în anul 1919 se introduce votul uninominal, aproape identic cu cel în care vom vota la data de 30 noiembrie 2008. Era practic un vot mixt, se vota şi în sistemul electoral pe liste de partid. Decretul-Lege din 16 noiembrie 1918 stipula clar: "..toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, un număr de deputaţi, proporţional cu populaţia". Pentru Cameră, aveau drept de vot toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 21 de ani, iar pentru Senat cei care au împlinit 40 de ani. De asemenea, pentru ca un cetăţean să fie ales în Cameră trebuia să aibă vârsta de 21 de ani, iar în Senat, 40. Ca şi în prezent, fiecare judeţ constituia o circumscripţie electorală, un deputat se alegea la 30.000 de locuitori, iar un senator la 70.000 locuitori. Făcând o paralelă cu legislaţia actuală, obsevăm că nimic nu este nou sub soare.

Anumite similitudini se păstrează şi astăzi, fiecare partid politic prezintă liste de candidaţi în fiecare circumscripţie electorală. Există însă şi cu anumite deosebiri – nu aveau drept de vot femeile, militarii şi magistraţii. De asemenea, atunci, şi probabil nu ar fi rău astăzi, votul era obligatoriu pentru toţi cei care au primit certificate de alegător, lipsa de la vot atrăgând o amendă între 20 şi 500 lei. Perioada efectivă a votului era diferită – pentru Cameră, votul dura trei zile, iar pentru Senat două zile, în intervalul orar 8.00-20.00, cu posibilitatea prelungirii până la ora 22.00, cu excepţia ultimei seri, când votul lua sfârşit la ora 18.00.

Principiul majorităţii

În anul 1926, anumite prevederi ale constituţiei privind desfăşurarea procesului electoral au fost completate cu o Lege Electorală pentru "Adunarea Deputaţilor şi Senat". Prima noutate a noii legi consta în înlocuirea principiului reprezentării proporţionale cu cel al primei majoritare. Conform acestui principiu, iniţial se centralizau rezultatele voturilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de fiecare partid. Formaţiunii politice care obţinea 40% din totalul voturilor exprimate, legea îi acorda un procent de 10%, fiind proclamată majoritară şi i se acorda 50% din totalul mandatelor, după ce se scădeau mai întâi mandatele atribuite partidelor care au obţinut mai puţine voturi, în circumscripţiile unde acestea obţineau majoritatea absolută. Legea electorală prevedea că votul se face numai în baza cărţii de alegător. Ultimul an al alegerilor libere, democratice din România, în perioada interbelică, a fost anul 1937. În acelaşi an, Carol al II-lea instaurează dictatura sa personală, iar apoi a urmat regimul dictatorial al mareşalului Ion Antonescu. Între anii 1940-1946, în România nu s-au mai desfăşurat alegeri, ele fiind suspendate.

S-a deschis uşa pentru comunişti

Anul 1946, trebuia să fie anul unui guvern ales democratic şi reluarea alegerilor libere şi democratice, dar din păcate acest an a devenit anul începerii unei noi dictaturi. În 1946 s-a aplicat sistemul listelor de partid. De cele două părţi ale baricadei se situau, comuniştii cu aliaţii lor, grupaţi în Blocul Partidelor Democratice, iar de cealaltă parte, partidele istorice – PNL şi PNŢ.
Legea Electorală intrată în vigoare la 15 iulie 1946, dădea drept de vot femeilor, militarilor şi funcţionarilor publici. După cum bine se cunoaşte, mergând pe principiul elaborat de Stalin, care arăta că nu contează cine şi cum votează, contează cine numără voturile, Blocul Partidelor Democrate, din care făceau parte comuniştii, au câştigat cu 78,46%, în timp ce partidele istorice au cumulat 17,34%. S-a ales un Parlament unicameral, numit Adunarea Deputaţilor, care ulterior a luat denumirea de Marea Adunare Naţională.

S-a folosit tot sistemul listelor, cu o singură mare diferenţă: era o listă unică şi ea aparţinea Partidului Comunist Român. Fiecare comună, oraş şi judeţ, primea din partea Biroului Politic, ulterior de la Comitetul Central al PCR, o listă de candidaţi, care reflecta structura pe profesii, etnii şi sexe a populaţiei.

Vot uninominal pentru o societate normală

Primele alegeri după evenimentele din decembrie 1989 s-au desfăşurat pe baza decretului CPUN, care a stabilit că parlamentul este bicameral, ales prin vot proporţional, pe liste de partid, fără existenţa unui prag electoral. Puţină lume mai ştie probabil acest lucru, lipsa pragului electoral a făcu ca în primul parlament de după 1989, în Camera Deputaţilor să intre 27 de partide politice, iar în Senat şapte. Acest sistem a fost folosit inclusiv la alegerile din 2004.

Votul uninominal la care ne vom prezenta în data de 30 noiembrie este o necunoscută, atât pentru cei care vor vota, dar şi pentru candidaţi. Acest sistem de vot poate fi bun pentru o societate normală, unde există reflexe, precum cel al consensului sau a emulaţiei între persoane. Oare este cazul României?

Un autor celebru spunea că, principala noastră grijă nu ar trebui să fie cum facem să ajungă la putere oameni ideali, ci cum să facem să-i forţăm pe toţi cei care ajung la putere să facă cât mai puţin rău.

ZAHARIA COTOC