5 mai. Marea sarbatoare a Înaltarii Domnului si aniversarea Zilei Eroilor. Însa, uitati cuvintele goale/gretoase ale ceremoniilor, eroii sunt lânga noi. Nestiuti. Uitati. Batjocoriti. Vreti o poveste despre un erou? V-o spun eu: povestea lui Andrei Ivantoc. La un an de la eliberarea din „cusca de fier” din Transnistria, în care si-a pastrat demnitatea si onoare vreme de 15 ani, e acum îngenuncheat de nepasare. Recompensa” pentru detentia ilegala, teroarea si izolarea se rezuma la un ajutor de somaj de 22 de dolari…
A suportat 15 ani de detentie ilegala în „iadul transnistrian” pentru Tara si Neam. Acum, în peticul de pamânt pentru care a luptat e declarat persoana non-grata, în România nu e asteptat si în Moldova nu e dorit si onorat. Iar Neamul pentru care si-a jertfit libertatea si tineretea l-a condamnat la nepasare, umilinta si saracie.
Andrei Ivantoc a fost penultimul detinut politic din Europa si a devenit un simbol al patriotismului. În 2007, a fost decorat, alaturi de Alexandru Lesco si Tudor Petrov-Popa, cu cea mai înalta distinctie statului român: Ordinul National „Steaua României”. Astazi traieste dintr-un ajutor de somaj de circa 250 de lei moldovenesti, adica vreo 22 de dolari si îsi cauta de lucru ca… sofer. Ar pleca sa munceasca în strainatate, dar nu poate lasa Tara pe mâna „veneticilor”.
Tara care îl îngenuncheaza prin nepasare, în fata unui ghiseu de somaj…
2 iunie 1992. Andrei Ivantoc era acasa, în apartamentul de pe strada Tineretii din Tiraspol. A vazut casa înconjurata. Peste tot, chiar si pe acoperisuri, erau mascati înarmati. Au intrat, l-au imobilizat si l-au batut bine. I-a enervat tricolorul pe care îl purta la reverul hainei. Si l-au încarcerat. Fara lumina, fara aer, fara drepturi…
Pentru ei, era vinovat. Se considera „român si punctum” si era membru al Frontului Popular Moldovenesc (FPM), care lupta pentru limba româna, pentru scoala româneasca si se opunea separarii Transnistriei de Moldova. Cum se discuta tot mai deschis de reunificarea cu tara, ”presedintele” Igor Smirnov a decis sa suprime orice urma de rezistenta împotriva auto-proclamatei Republici Moldovenesti Nistrene.
În acea zi, sub pretextul unor acte de terorism, au fost arestati 32 de membri ai FPM, din care au ramas încarcerati 5 – asa-numitul „Grup Ilascu”: Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Petru Godiac.
Ivantoc a fost dus la comandamentul Armatei a 14-a, unde a stat pâna la asa-zisul proces din 1992. El era la subsol, iar fortele speciale rusesti deasupra. Coborau la subsol pentru „antrenament”. Îl bateau „la fiecare schimb” si se amuzau ca „s-a facut negru teroristul asta”. La W.C. era alergat cu câinele lup, o data la 24 de ore, si avea 45 de secunde sa se întoarca. Hrana nu primea. Era batut si drogat pâna îsi pierdea cunostinta.
Sotia lui, Eudochia, era la serviciu în acea zi. Dupa câteva ore, a aflat ca sotul sau a fost arestat, dar nu stia unde a fost dus. Apoi, a putut sa-l vada, cu conditia sa vorbeasca în rusa si în niciun caz despre proces.
Au urmat batai, amenintari, teroare, mizerie si „intoxicari”. I se spunea ca va fi împuscat curând si ca toti ceilalti sunt morti.
A urmat „procesul” din sala de festivitati a uzinei Kirovet din Tiraspol. „Teroristii” au fost adusi cu lanturi la mâini si la picioare, fiind tinuti în custi de fier, pazite de 150 de soldati. Ilie Ilascu a primit pedeapsa capitala, dar, în final, a fost gratiat. Ivantoc si Petrov-Popa au primit o pedeapsa de câte 15 ani de închisoare, pe care au executat-o pâna în ultima zi. Asta în dispret fata de o sentinta CEDO, din 2004, prin care se constata ilegalitatea detentiei si se cerea punerea în libertate, precum si în ciuda presiunilor internationale.
2 iunie 2007. Andrei Ivantoc era un om liber si a ramas la fel de demn. A fost batut chiar si în ziua eliberarii, pentru ca a refuzat sa semneze un act prin care recunostea regimul ilegal de la Tiraspol. Urcat într-o masina, a fost dus la „frontiera” cu Moldova, în zona Tighina. Dar, nu a mers spre rudele si prietenii care îl asteptau. A fugit spre pamântul pe care s-a nascut, pentru care si-a sacrificat 15 ani din viata si unde era acum persoana non-grata. A declarat ca s-a întos acasa: „n-am fugit, doamna, m-am întors în Tara, pe pamânt, la casa natala. Transnistria e pamânt românesc”.
A fost batut din nou. Într-un interviu acordat de cei doi soti, în exclusivitate pentru GAZETA de Maramures, în primele zile dupa eliberare, Eudochia si-a amintit ca, în urma batailor, sotul ei a facut comotie celebrala si are multiple vânatai. „Si cu vreo doua zile înainte de eliberare l-o luat la rând, ba, la unu noapte, i-au zis pregateste-te, ca te transferam la alt penitenciar, ba pregateste-te ca te ducem undeva. A fost terorizat pâna în ultimul moment, fizic si psihic.”
Apoi, la scurt timp dupa eliberare, a fost „asaltat” de mesaje, invitat la Bucuresti alaturi de ceilalti eroi si decorat cu „Steaua României”. O scurta perioada, lumea si-a mai amintit de el. Apoi, s-a asternut tacerea.
2 iunie 2008. A trecut un an de la eliberarea lui Andrei Ivantoc. Nimeni nu a fost pedepsit pentru cei 15 ani de detentie ilegala, sau pentru agresiunile din ziua eliberarii. Andrei Ivantoc si Eudochia erau acasa, în apartamentul lor din Chisinau. Telefonul sunase doar de câteva ori. Sacrificiul lui de 15 ani a fost aruncat „la cosul de gunoi”, într-un singur an.
Eudochia Ivantoc ne-a declarat ca nu se astepta la altfel de reactii. „Indiferenta, nici nu mai asteptam alte reactii. Presa de aici nu mai zice nimic, nici autoritatile. Din România ne-ati sunat azi dumneavoastra si, zilele trecute, o doamna ziarista. Dar, principalul e sanatate sa avem si sa mergem înainte. Tocmai cu sanatatea are probleme, dar, încetisor-încetisor, o sa-si revina. Sunt consecintele eliberarii si anilor de puscarie”. S-a consolat ca recunoasterea eroismului lui Ivantoc a tinut doar câteva zile. „Dupa eliberarea lui, ne-au chemat si în România. Atâta a fost. De atunci nu ne-a mai chemat nimeni. Din Moldova nu asteptam alta reactie. Ce sa facem? Mergem înainte si cu procesele. Daca avem nevoie de ceva, mai sunt persoane care reactioneaza si doresc sa ne ajute.”
Acum sotii Ivantoc traiesc din economii si dintr-un ajutor de somaj de circa 22 de dolari, pe care eroul îl va mai primi înca 6 luni. Apoi, desi e bolnav din cauza batailor încasate vreme de 15 ani, va fi nevoit sa munceasca.
Tara pentru care si-a sacrificat libertatea, tineretea si viata nu-si permite sa-si întretina eroii. Si nici sa-i onoreze. El a suportat 15 ani de detentie ilegala în „iadul transnitrian”, pentru Tara si Neam. NOI, cei pentru care si-a jertfit libertatea si tineretea, l-am condamnat la nepasare, umilinta si saracie. Bonus natâng, vomam discursuri pompoase despre eroi. Ei sunt aici, lânga noi. Si, ca si el, nu regreta sacrificiul facut. Ar face oricând la fel.
Tara si neamul merita:
Reporter: A trecut repede un an? Ati reusit sa uitati cei 15 ani?
Andrei Ivantoc: La mine, totul este în trecut. E istorie, încerc sa uit si sa ma îndepartez de ce a fost.
Rep.: A fost mai dureros si nedrept ce s-a întâmplat atunci, sau e mai dureroasa nepasarea din prezent?
A.I.: Si ce a fost atunci a fost dureros, nici acum nu e mai bine. Am fost în Germania, iar când m-am întors am zis ca lumea e fericita ca nu stie cum traiesc cei din tarile civilizate, unde omul este stimat. Asta ma doare, ca lumea nu stie si nu vrea sa stie ce se petrece împrejurul lor.
Rep.: S-au organizat în Chisinau vreun fel de manifestari în cinstea dumneavoastra? V-a sunat cineva?
A.I.: Nu, conducerea noastra e aceea care în 1990 a luptat împotriva limbii, a tricolorului, o istoriei, împotriva identitatii nationale. Acum sunt la putere. De la dânsii nu ne asteptam la nimic. Si nici nu ma gândesc sa-si aminteasca de noi.
Rep.: S-au luat masuri împotriva abuzurilor comise la eliberarea dumneavoastra?
A.I.: Dupa abuzurile de atunci am facut demersuri, mi-am scos certificat medico-legal cu toate urmarile de atunci. Acum mergem în continuare în instanta si speram sa obtinem sentinta definitiva de la CEDO. Cu sanatatea, asa, cu încetul, îmi revin. Am fost internat în spital, am iesit cu bine, multumesc Domnului, si asa ma deprind cu viata.
Rep.: Dupa vizita în România v-a ajutat cineva cu tratamentul medical?
A.I.: Nu.
Rep.: Tara nu mai face nimic pentru dumneavoastra?
A.I.: Ce sa faca? A fost ce a fost, este ce este. Traim cu realitatea de astazi. În România nu sunt asteptat, aici nu sunt dorit. În Transnistria sunt persoana non-grata.
Rep.: Sacrificiul dumneavostra si al altor tineri a fost în zadar?
A.I.: Nu. Atunci, toti au vrut bine si frumos. Unii se înjosesc, altii fac averi, alti vor capital politic. Eu n-am vrut nimic din toate astea. În timpul de fata, daca s-ar ridica lumea care a mai ramas – dar nu a mai ramas nimeni -, as face ce am facut atunci. Numaidecât as face la fel.
Rep.: Ce viitor vedeti pentru Moldova si Transnistria? Credeti într-o unire cu Tara?
A.I.: Off. Cu conducerea de astazi, nici vorba nu poate sa fie. Pâna când la putere este conducerea care se uita la Rusia, cei care în 1990 au luptat împotriva bastinasilor pentru Rusia, nu…
Rep.: S-au mai comis abuzuri împotriva dumneavostra de la eliberare?
A.I.: Am fost urmarit, am si depus o plângere.
Rep.: Ce veti face de acum încolo? Veti mai candida la o functie publica?
A.I.: Nu m-am hotarât. Ma uit acum cât este de murdara politica, cât este de nesincera, si nu cred. Nu stiu ce as putea eu singur sa hotarâsc si sa fac spre binele poporului. Am fost si acum sa caut ceva de lucru. Primesc somaj 254 de lei moldovenesti, adica vreo 22 de dolari, înca o jumatate de an. La constructii nu pot lucra din cauza sanatatii, eventual sa lucrez ca si conducator auto. M-am gândit si sa-mi gasesc ceva de lucru peste hotare, dar am zis mereu ca nu voi pleca. Sa nu las loc liber pentru venetici. Sa nu vina si sa ne ia locul nostru, sa se creada stapâni la noi în tara.
Rep.: Meritati mai mult de la Tara.
A.I.: Din Moldova n-am ce astepta nimic. Noi am facut pentru popor, pentru Neam, ce am facut. Nu ma gândesc la recunoasteri, nici nu astept. Daca timpul s-ar întoarce înapoi, tot asa as face. As face pentru Tara si Neam.
Ioana LUCACEL
