Eroii rezistentei anticomuniste, Sighet- mormantul elitei romanesti

Pentru Stalin, moartea unui om constituia o tragedie. Moartea a mii de oameni, doar o statistică. Pentru toţi istoricii şi eroii rezistenţei anticomuniste, Închisoarea Sighet reprezintă totodată o tragedie şi o statistică sumbră a genocidului comunist. Aşa cum Piteştiul a fost “cea mai cruntă barbarie a lumii contemporane”, Târgşorul Nou «închisoarea copiilor», Aiudul, o temniţă însângerată, Gherla, o casă a torturii, Sighet a devenit mormântul elitei româneşti. După ce mulţi dintre luptătorii rezistenţei anticomuniste erau morţi sau încarceraţi, studenţii erau prinşi în focurile reeducării, iar legionarii azvârliţi demult după gratii, în 5-6 mai 1950, comuniştii au iniţiat o acţiune brutală, menită să decapiteze definitiv elita politică din România. În luna aprilie 1950, direcţiile regionale de Securitate au înaintat la centru tabele nominale cu propunerile de arestări. Pe tabelul cu foştii demnitari a fost trecută rezoluţia rămasă nesemnată “Toate elementele care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de implicare în procese”.

Într-o singură noapte au fost arestaţi simultan, din diferite localităţi, şi duşi la Sighet, 90 de demnitari. Toţi miniştri în guvernele din 1919-1945, ajunşi la vârste onorabile de 70, 80 sau chiar 90 de ani. Mânia s-a revarsat chiar şi asupra unor personalităţi care au făcut parte din Guvernul pro-comunist Petru Groza, cum a fost Gheorghe Tătărescu sau alţi oameni politici care, acceptaseră până la un punct colaborarea cu comuniştii.

La scurt timp, completarea «panopliei de demitari» a continuat, pe măsura ce foştii miniştri, secretari de stat sau conducători ai partidelor erau arestaţi. Ulterior, oamenilor politici li s-au adăugat episcopi, preoţi şi înalţi ierarhi ai bisericii. Toţi, până la unu, aveau să fie supuşi unui crunt regim de exterminare. Oficial, la Sighet au murit peste 50 de demnitari şi oameni politici, îngropaţi noaptea, la marginea oraşului, în Cimitirul săracilor, dar cifrele reale sunt mult mai mari. Din dorinţa de a «economisi lemn», celebrul torţionar Vasile Ciolpan nu aşeza trupurile nici măcar într-un amărât de coşciug, ci direct în groapă. Fără cruce, fără o rugăciune, fără o lumânare.

La 15 august 1951 au fost aduşi la Sighet şi condamnaţii din procesul PNT (noiembrie 1946), aflaţi până atunci la Galaţi (între ei, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache). Birocraţia, teroarea şi haosul erau atât de mari încât unii dintre deţinuţii politici au fost “condamnaţi” a doua oară la mult timp după ce decedaseră.

Regimul alimentar de exterminare era garnisit cu frigul, tortura, umilinţa şi batjocura. Teroarea din Sighet s-a sfârşit în 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU. În acest context a avut loc o graţiere. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 52 (pe alte date 58) muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales «în trecere» spre spitalul de psihiatrie din localitate. În 1977, închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, depozit de sare şi, în cele din urmă, o ruină părăsită. În 1993, Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori şi a transformat-o în «Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei».

Iniţial, foştii demnitari au stat închişi la Sighet mai mult de un an de zile fără nici o bază legală. Abia la 1 august 1951 au fost „legalizate” lucrurile: prin decizia MAI nr. 334, 89 foşti demnitari erau “trimişi” (ei se aflau deja acolo!) într-o unitate de muncă “pe termen de 24 luni – evidenţă specială”. Numele de cod al penitenciarului Sighet era “Colonia de muncă Dunărea”. Această pedeapsă administrativă, fără drept de apel, le-a fost majorată la 6 august 1953 cu 60 luni prin Decizia MAI nr. 552.

METODE UZUALE DE TORTURĂ

Cezar Zugravu, un fost deţinut politic, a făcut într-o comunicare publicată în „Anale Sighet” 5: Anul 1947 – căderea cortinei (Fundatia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 478-486) un inventar al metodelor de tortură fizică şi psihică: loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală); bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode; bataia la palme; atârnarea anchetatului cu capul în jos; bataia cu beţe subţiri sau cu „vana de bou”; strivirea unghiilor cu un cleşte special; arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin; prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme; ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon); bătaia în cap cu un ciomag; bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei; spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete; bătaia cu un cablu peste gambe; bătaia peste plăgi deschise; ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului; ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen; „carcera” (în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă); ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei; interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi; ancheta cu şocuri electrice; ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă; ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani; „camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o camera de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”; legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”.
La Sighet, ca şi în alte închisori, metoda prefarată a torţionarilor era « bătaia în cap», pentru că “de acolo vine răul”.

PERSONALITĂŢI ÎNCHISE ŞI EXTERMINATE LA SIGHET

* Constantin Argetoianu, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Justiţie, ministru de Finanţe, ministru de Interne, a murit în închisoare
* Ion Bălan, episcop greco-catolic de Lugoj
* Sebastian Bornemisa, gazetar, ministru secretar de stat la Cultură între 1937 – 1938, fost primar al Clujului şi al Orăştiei, mort în 1953 în închisoarea Sighet.
* Constantin I.C.(Dinu) Brătianu, istoric, profesor universitar; a murit în 1951
* Gheorghe I. Brătianu
* Dimitrie Burilleanu, fost guvernator al Băncii Naţionale, a murit în închisoare
* Ion Cămărăşescu, fost ministru de Interne, mort în închisoare
* Daniel Ciugureanu, fruntaş basarabean, membru în Sfatul Ţării, preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru de stat în patru Guverne
* Arlette Coposu, soţia lui Corneliu Coposu, funcţionară la Ministerul de Externe; arestată în 1950 – eliberata în 1964
* Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al PNŢ, arestat în 1947 – eliberat în 1962
* Anton Durcovici, episcop romano-catolic de Iaşi, a fost lăsat să moară de foame în închisoare
* George Fotino
* Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
* Ilie Lazăr
* Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului National-Ţărănesc, fost prim-ministru, decedat în 1953
* Petre Papacostea, secretar politic al generalului Averescu, directorul Poştelor în Guvernul Averescu, arestat în 1952, eliberat în 1954
* Victor Papacostea, istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din Bucureşti, fost subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale în Guvernele Sănătescu şi Rădescu, arestat în mai 1950, eliberat în 1955
* Radu Portocală, avocat, om politic liberal, mort torturat în 1952 sau 1953
* Alexandru Rusu, episcop greco-catolic de Baia Mare
* Henri Cihoski, general şi fost ministru al apărării naţionale, a murit în închisoare (18 mai 1950)
* Grigore Georgescu, general al Armatei Romane (mort în detenţie, la 27 aprilie 1952)
* Nicolae Pais, general al Armatei Române (mort în detenţie la 16 septembrie 1952)
* Ioan Mihail Racoviţă, general al Armatei Române (mort în detenţie la 29 iunie 1954)
* Gheorghe Vasiliu, general al Armatei Române (mort în detenţie la 20 septembrie 1954)