Si-au jertfit tineretea, familia si sanatatea pentru Tara si Neam, iar astazi, tara i-a uitat.Primii detinuti politici din Maramures si-au plâns eroii singuri, în celula închisorii din Sighetu Marmatiei, în care s-a dezlantuit teroarea.  La 60 de ani de la încarcerarea primului lot de detinuti politici din Maramures, autoritatile „premiaza” eroii cu indiferenta si uitare, aruncând sacrificiul unei generatii la gunoi. Totusi, ei, cei ignorati de vremelnicii conducatori, ar face oricând la fel.

30 august 2008.

Prin vizeta ruginita de vreme si suferinta se zareste o lumânare care pâlpaie palid, la capul unui pat de fier si al unui parastas. De deasupra paturilor ruginite, privesc 18 tineri. 18 eroi. Primii detinuti politici din Maramures, „lotul Visovan”. Pâna sa încerc sa asociez tinerii care privesc demn din fotografii cu batrânii care tin între palmele împreunate o lumânare, aud o voce: „El a murit în puscarie. Si el. El a murit din cauza suferintelor din puscarie. Si el, si el… Am mai ramas 6”. Batrânul se opreste în dreptul unui pat deasupra caruia stau doi tineri: „Aici, sunt eu. Atunci, în 1948, aveam 17 ani… Eram niste copii, toti…”.

Era vara lui 1948.

O vara ploioasa si ciudata, care îti baga umezeala în oase la fel ca beciurile securitatii. 18 tineri, elevi la liceul sighetean Dragos Voda, erau în vacanta. Acasa, la Ieud, Dragomiresti, Viseu… Auzisera ca începuse prigoana, dar se gândeau ca ei n-au facut nimic rau. În fond, a crede în Tara, Neam si Dumnezeu nu poate fi infractiune. Unii faceau parte din Fratia de Cruce „Ionel Mota”, condusa de Man Nistor, altii, din manunchiul de prieteni. Se întâlneau saptamânal, discutau stirile politice, se rugau, citeau… Si se pregateau pentru rezistenta anti-comunista, sub conducerea directa a lui Ioan Gavrila Ogoranu. Uneori, faceau marsuri pe dealuri si exercitii fizice. Daca ar fi fost nevoie, urmau sa se retraga în munti, sa se ascunda, sa faca orice. Dar sa nu se supuna. Ei au trait lupta maramuresenilor împotriva activistilor ucraineni care voiau alipirea judetului Ucrainei, alegerile falsificate din 1946 si au auzit povesti despre lagarele rusesti… Altii, ca refugiati din Ardealul de Nord, au ajuns la studii în Bucovina si au aflat de acolo despre masacrele comise de sovietici împotriva populatiei românesti. Stiau ca tara nu se îndreapta într-o directie buna si au decis sa reactioneze, asa cum o puteau face niste elevi.

Cei mai multi au fost ridicati de securitate pe 21 august. Nistor Man, seful Fratiei de Cruce, se afla la Sieu. În cartea preotului Marius Visovan, „Marturii ale rezistentei anticomuniste din Maramures”, povesteste: „M-au luat de acasa jandarmii si m-au dus la Sighet, unde m-au luat în primire securistii Muresan si Stern. M-au dat pe mâna agentului Gherasim, care m-a batut cu ce a apucat, cu palmele, cu picioarele…”. Ioan Ilban a fost ridicat în noaptea de 19 spre 20 august. Pe 21, în celula lui a fost adus Petru Codrea. Ioan Dunca se afla la Ieud când ceilalti au fost arestati. Tatal sau fusese deja arestat, asa ca a fost fugar vreme de doua saptamâni. Din cauza ca familia lui era terorizata, în 8 septembrie, s-a predat. A fost batut, dar n-a spus nimic, nici de Somesan (Ioan Gavrila Ogoranu, n.red.), nici de ceilalti camarazi. Tot pe 21, a fost arestat si Gheorghe Andreica. Grigore Hotico a fost retinut o zi mai târziu, într-un magazin din centrul Sighetului. Atunci, a primit doar o palma. Dar o palma pe care, uneori, o mai simte si astazi…

Pe 29 august, au fost dusi la închisoarea din Sighetu Marmatiei. Întâi, câte doi în celula, apoi, din noiembrie, au fost bagati toti 18 în aceeasi celula, sa nu moara de frig. În jur, erau doar doua vase specifice unei celule. Apoi, au aparut niste paturi, câte unul pentru doi detinuti. Si atât. Geamurile erau sparte, gratiile dungau un cer vânat de frig si ploaie. Iar terciul… Terciul dezgustator de atunci li s-a parut bun dupa ce au ajuns în „iadurile” de Târgsor, Aiud, Satu Mare, Canal… Acum, toti spun ca cele câteva luni petrecute împreuna în celula 74 au fost cele mai putin rele din infernul care a urmat. Directorul închisorii era civil, gardienii nu deprinsesera înca metodele de tortura, iar foamea, frigul si nedreptatea erau mai usor de învins împreuna.

În cartea lui Marius Visovan, Gheorghe Bulacu marturisea: „În celula 74, am dormit câte doi într-un pat. Conditiile erau tot proaste, dar faptul ca eram toti împreuna a generat un entuziasm de nedescris. Am reluat, practic, viata de scoala, învatam fiecare din ce predau ceilalti: Aurel Visovan ne preda limba italiana, altii, matematici, istorie sau relatau continutul unor carti pe care le citisera”. Din decembrie, regimul a devenit mai dur: trezirea era obligatorie la 5, geamurile au fost acoperite cu obloane, ziua, detinutii nu aveau voie sa se întinda, li s-a interzis sa cânte sau sa vorbeasca cu voce tare”. Ion Ilban îsi aminteste ca, la un moment dat, cântau „Doina”, pe versurile lui Eminescu. Gardianul i-a auzit, a deschis usa si s-a rastit: „Ce cântati, mai?”. Visovan a avut inspiratia sa raspunda: „Cântam Doina lui Eminovici, poetul României proletare”. Auzind un nume cu rezonanta ruseasca, gardianul s-a domolit.

În mai 1949, lotul a fost dus la Cluj, pentru proces. Toti au avut o atitudine demna si si-au recunoscut „vina” de a iubi Tara si de a crede în Dumnezeu. Judecatorul a fost impresionat de tineretea lor si de onoarea lui Visovan, care a luat totul asupra lui, cerând eliberarea celorlalti. Totusi, niciunul n-a fost eliberat. Toti au fost condamnati si trimisi la diferite închisori din tara. Elevii, la Târgsor, studentii, la Pitesti, Jilava… Pe vremea când se semna Carta Drepturilor Omului, lor aveau sa li se încalce toate drepturile.

Cei de la Târgsor se ajutau între ei, împartind toate pachetele primite de acasa. Acesta avea sa fie unul dintre capetele de acuzare ale unui proces înscenat prin 1958. Membrii lotului Visovan au fost arestati din nou, pe motiv ca au avut o activitate dusmanoasa la adresa Guvernului, au tinut legatura între ei dupa eliberare, au ascultat posturi clandestine si chiar ca ar fi încercat sa organizeze o miscare similara celei din Ungaria, din 1956, denumita „Familia Maramureseana”. Printre acuzatii, se afla inclusiv faptul ca, la Craciun, unul dintre tineri a cântat în casa preotului din Budesti o colinda pe versuri de Radu Gyr. Si de aceasta data, Aurel Visovan a luat vina asupra lui, desi nici macar nu se întâlnise cu fostii camarazi în aceasta perioada, dar toti au fost condamnati la alti ani grei de puscarie. Dupa eliberare, au continuat sa fie urmariti, hartuiti si amenintati. Ani la rând, nu li s-a permis sa se înscrie la facultate sau sa se angajeze. Unul dintre fostii detinuti politici, Nistor Man, s-a aflat sub stricta supraveghere a generalului Nicolae Plesita, pe atunci, Comandant al Regiunii Cluj si a fost urmarit de 11 informatori.

Astazi, în afara de Nistor Man, care s-a implicat si în Revolutia din 1989, niciunul dintre membrii lotului Visovan nu a primit nici macar o diploma de onoare din partea autoritatilor. La înmormântarea lui Aurel Visovan, autoritatile nu s-au grabit sa trimita nici omagii, nici coroane. Ei spun ca nu assteapta nimic. Au luptat pentru Tara si Neam si, chiar daca Neamul i-a uitat, ar face oricând la fel. Tara merita…

Pe 30 august 2008, si-au comemorat mortii în celula 74, etajul doi, al închisorii Sighet. În celula din care a început totul. Printre paturile ruginite, erau doar câtiva barbati carora lumea a uitat sa le spuna eroi si fiii fostilor detinuti politici. S-a tinut o slujba de comemorare si s-a ridicat un parastas pentru sufletele eroilor rezistentei anticomuniste. Niciunul dintre mai-marii judetului, care se lauda în discursuri ca apara valori, nu si-a facut timp sa le strânga mâna si sa le spuna în soapta: „Multumesc”. Întrebati despre recunostinta aratata de autoritati, membrii lotului Visovan au rosit si au încercat sa-i scuze, repetând ca ei nu asteapta nimic. În fond, si-au sacrificat „doar” viata, sanatatea, familiile, iar cei care au rezistat se sting în indiferenta si uitare. Parastasuri le-au mai facut si parintii, care nu stiau nimic de ei, pe vremea când erau închisi în beciurile securitatii pentru Tara, Neam, Libertate si Onoare.

Dar ei spun si astazi: „Am trait aceasta închisoare cu toata credinta ca suntem pe linia corecta a mântuirii si existentei neamului nostru. Noi, nu cei care aplaudau, cei care strigau «tara si poporul rus». Spuneam ca, prin noi, s-au pastrat valorile occidentale, libertatea, democratia, drepturile omului, în general. Am facut închisoarea fara parere de rau, am fost închisi, flamânziti, batuti, fara aer, fara lumina, fara o carte, cu geamurile batute în cuie, sa n-avem nici lumina, nici aer. Daca te prindea cu o mina de creion, cu o bucata de hârtie, erau capabili sa te omoare. Si lumea uita, dar noi nu uitam si am face si astazi la fel”.

Sub comanda lui Ogoranu

Grupul legionar din Sighetu Marmatiei, condus de Aurel Visovan, se afla sub comanda directa a lui Ion Gavrila Ogoranu, capul rezistentei anticomuniste din Muntii Fagaras, care a reusit sa se ascunda de Securitate aproape trei decenii. Camarazii sai de lupta îi spuneau „Mosul”, iar el se prezenta simplu: „Eu locuiesc în Galtiu, Alba, si-s plugar”. De fapt, a urmat cursurile a doua facultati si a condus Grupul Carpatin Fagarasan. A facut parte din Fratiile de Cruce înca din perioada liceului. Pentru lupta sa, a fost condamnat la moarte de doua ori. Prins în 1976, a fost salvat de la executie prin interventia directa a presedintelui Nixon.

„M-am rugat! M-am rugat!”

„În toamna anului 1948, am fost adus de la Securitate, la închisoarea din Sighetul Marmatiei si introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur imprejur, am observat doar doua vase specifice unei celule de puscarie. Nimic altceva. Atunci, mi-am zis: Iata-ma la un început de drum pentru care ma pregatisem… Doamne, ajuta-ma! Era straniu acel spatiu atât de gol. Nici vorba de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusa fereastra facuta cioburi (probabil, din cauza vântului). Astfel ca gratiile aparau mai mult de frig si ploaie decât geamul care nu-si merita numele. Iata-ma fata în fata cu mine însumi. Lipseau anchetatorii de care scapasem – cel putin, pentru un timp. Trebuia sa-mi fie frig, foame, dar nu simteam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu ma întrebam: De ce calaii securisti m-au chinuit atât, când ei detineau – de nu stiu unde – o lista cu nume si date exacte?! Ramas singur în mijlocul celulei, m-am întrebat: «Oare voi fi în stare sa rezist asa dupa cum aveam atâtea pilde ale înaintasilor? Am rostit, mai întâi, o rugaciune Celui de Sus, pentru a ma încuraja. Apoi, încet, am început sa fredonez “Sfânta tinerete legionara!”… Simteam ca-mi cresc puterile (…). Când îmi întindeam în disperare bratele spre cer, strigând: «O, Doamne, unde esti?», «De ce nu aprinzi minuni ceresti?», «O, Doamne, unde esti?»… Mai târziu, nu reuseam nici macar sa ma rog în gând, întrucât urlam: «M-am rugat! M-am rugat!»… La urletele mele, mi se administrau alte batai si alte torturi din partea comitetului de tortura” – Aurel Visovan. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?”.

Închisoarea absoluta

Nistor Man, fostul sef al Fratiei de Cruce din Sighet, unul dintre tinerii care a fost condamnat la cei mai grei ani de puscarie, a declarat: „Am trait epoca de înalta tradare nationala de cea mai lunga durata din istoria României. Comunismul, creatie straina de poporul român, atee, i-a întemnitat si i-a ucis pe cei mai buni dintre noi în închisoare si, ulterior, din cauza ranilor contactate în temnita. Au supravietuit doar cei cu un noroc deosebit. Au supravietuit cei cu o cartela genetica deosebita, mostenita de la parinti. Încolo, suferinta a fost de nemasurat. Citez mereu un filosof grec care spunea ca «raul este fara limita, numai binele are limita». Comunismul, împotriva celor pe care i-a considerat dusmani, a folosit tot raul posibil. Izolarea noastra a fost absoluta. Într-o lume civilizata, omul, infractorul este izolat de societate, nu este izolat si de carte, si de parinti, si de aer si de toate. Închisoarea absoluta înseamna închisoare în care n-ai nicio legatura”.

Ioana LUCACEL

ioana@gazetademaramures.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.