Având acces la „Cartea albă a rezistenţei anticomuniste din zona Clujului” (cu o introducere de dr. Traian Neamţu şi redactată de Virgil Bulat, apărută la Editura Gutenberg, una de elită), m-am gândit la soarta acestor oameni şi să încerc a însăila câteva rânduri chiar de Ziua Naţională a României.
Potrivit celor consemnate de preşedintele Filialei Cluj a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, dr. Traian Neamţu, la Comisia de aplicare a Decretului-lege 118/1990 s-au înregistrat 1944 de dosare din care deţinuţii politici încă în viaţă erau în număr de 1043. Pe baza datelor de la Comisii şi a unor C.V.-uri la care s-au adăugat lista celor executaţi în baza unor sentinţe prin care s-a aplicat pedeapsa capitală, adăugându-se alţii care au fost omorâţi, fără proces şi ale căror oseminte se mai găsesc şi în momentul de faţă, s-a întocmit acest volum documentar. Am fost motivat să îl citesc şi pentru că am cunoscut şi mai cunosc mulţi dintre cei care au fost obligaţi să „frecventeze” temniţele comuniste. Cartea mai face şi un bilanţ al activităţii Filialei în cei 20 de ani de la înfiinţare. Cel mai semnificativ rezultat mi se pare a fi Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Cluj, operă de artă ce s-a înscris durabil în arhitectura oraşului nostru. Dintre cei care au plecat mă gândesc cu mult regret la dr. Ioan Bohotici, un prieten desăvârşit şi un foarte bun jurist, Elena-Nena Boilă, un suflet ales, sensibil, deosebit de cultă, inginer Ioan Chirilă, constructor de elită, ultima realizare fiind Policlinica fără plata Sfânta Familie. Nu am să uit niciodată pe Teohar Mihadaş, marele scriitor şi pe Adrian Marino, intelectual, având convingeri democratice fără reproş, precum şi pe academicianul Nicolae Boşcaiu. Dintre cei consemnaţi în carte, care îmi sunt contemporani, am scris, discutat şi păstrez raporturi mai mult sau mai puţin apropiate cu I.P.S. George Guţiu, I.P.S. Bartolomeu Anania, fraţii Boilă (Matei şi Ioan), apoi cu inginer Mihai Dan, care este fratele unei foarte bune prietene a familiei mele. Mă simt foarte ataşat de părintele profesor Ioan M. Bota şi pentru că i-a făcut cel mai exact portret al tatălui meu, în cărţile domniei sale. Desigur, memoria îmi joacă feste şi cu siguranţă am omis multe persoane din ambele categorii. Numai din enumerarea cunoştinţelor mele, rezultă valoarea morală şi profesională a deţinuţilor politici şi cât de recunoscători ar trebui să le fim, încercând în acest mod să le atenuăm măcar o parte din suferinţa îndurată.
Sunt adeptul democraţiei Occidentale, împotriva xenofobiei şi antisemitismului, dar aceasta nu mă împiedică să aduc omagiul meu tuturor acelora care au suferit în Gulagul românesc, indiferent de opţiunea politică.
Am văzut azi la TVR 1 un documentar despre Iuliu Maniu şi despre casa lui din Bădăcin, pentru care, indiferent cine a fost la putere, nu a întreprins nimic ca să nu se prăbuşească. Ar fi un minim omagiu pentru cel căruia nu se ştie unde-i sunt osemintele, ca autorităţile să-şi exprime şi în acest mod consideraţia, întreprinzând grabnice măsuri de reabilitare a clădirii. Academicianul Dinu Giurescu, scoţând în evidenţă meritul istoric al sălăjeanului în înfăptuirea Unirii spunea că filmul ar trebui să se dea pe post în fiecare zi pentru ca oamenii să nu se contamineze total de amnezie. La fel ca documentarul de la televizor, cred că şi această carte este o piedică în calea uitării şi că cei consemnaţi în volum, indiferent de naţionalitate, religie şi orientare politică, excluzând măsurilor de compensare materială, merită respectul nostru. Indiferent cine va fi preşedintele României este sigur că vom avea conducătorul pe care îl merităm. Faptul că putem stabili- prin voinţă proprie- pe cel care va deţine cea mai înaltă magistratură a ţării este- până la urmă- şi consecinţa luptei şi a cumplitei suferinţă a acelora pe lângă care trecem fără să-i băgăm în seamă. Nu ar trebui să uităm că atunci când s-a condamnat comunismul în Parlamentul României, unii ca Mircea Geoană au lipsit, iar alţii au huiduit ca pe stadion.
Potrivit celor consemnate de preşedintele Filialei Cluj a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, dr. Traian Neamţu, la Comisia de aplicare a Decretului-lege 118/1990 s-au înregistrat 1944 de dosare din care deţinuţii politici încă în viaţă erau în număr de 1043. Pe baza datelor de la Comisii şi a unor C.V.-uri la care s-au adăugat lista celor executaţi în baza unor sentinţe prin care s-a aplicat pedeapsa capitală, adăugându-se alţii care au fost omorâţi, fără proces şi ale căror oseminte se mai găsesc şi în momentul de faţă, s-a întocmit acest volum documentar. Am fost motivat să îl citesc şi pentru că am cunoscut şi mai cunosc mulţi dintre cei care au fost obligaţi să „frecventeze” temniţele comuniste. Cartea mai face şi un bilanţ al activităţii Filialei în cei 20 de ani de la înfiinţare. Cel mai semnificativ rezultat mi se pare a fi Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Cluj, operă de artă ce s-a înscris durabil în arhitectura oraşului nostru. Dintre cei care au plecat mă gândesc cu mult regret la dr. Ioan Bohotici, un prieten desăvârşit şi un foarte bun jurist, Elena-Nena Boilă, un suflet ales, sensibil, deosebit de cultă, inginer Ioan Chirilă, constructor de elită, ultima realizare fiind Policlinica fără plata Sfânta Familie. Nu am să uit niciodată pe Teohar Mihadaş, marele scriitor şi pe Adrian Marino, intelectual, având convingeri democratice fără reproş, precum şi pe academicianul Nicolae Boşcaiu. Dintre cei consemnaţi în carte, care îmi sunt contemporani, am scris, discutat şi păstrez raporturi mai mult sau mai puţin apropiate cu I.P.S. George Guţiu, I.P.S. Bartolomeu Anania, fraţii Boilă (Matei şi Ioan), apoi cu inginer Mihai Dan, care este fratele unei foarte bune prietene a familiei mele. Mă simt foarte ataşat de părintele profesor Ioan M. Bota şi pentru că i-a făcut cel mai exact portret al tatălui meu, în cărţile domniei sale. Desigur, memoria îmi joacă feste şi cu siguranţă am omis multe persoane din ambele categorii. Numai din enumerarea cunoştinţelor mele, rezultă valoarea morală şi profesională a deţinuţilor politici şi cât de recunoscători ar trebui să le fim, încercând în acest mod să le atenuăm măcar o parte din suferinţa îndurată.
Sunt adeptul democraţiei Occidentale, împotriva xenofobiei şi antisemitismului, dar aceasta nu mă împiedică să aduc omagiul meu tuturor acelora care au suferit în Gulagul românesc, indiferent de opţiunea politică.
Am văzut azi la TVR 1 un documentar despre Iuliu Maniu şi despre casa lui din Bădăcin, pentru care, indiferent cine a fost la putere, nu a întreprins nimic ca să nu se prăbuşească. Ar fi un minim omagiu pentru cel căruia nu se ştie unde-i sunt osemintele, ca autorităţile să-şi exprime şi în acest mod consideraţia, întreprinzând grabnice măsuri de reabilitare a clădirii. Academicianul Dinu Giurescu, scoţând în evidenţă meritul istoric al sălăjeanului în înfăptuirea Unirii spunea că filmul ar trebui să se dea pe post în fiecare zi pentru ca oamenii să nu se contamineze total de amnezie. La fel ca documentarul de la televizor, cred că şi această carte este o piedică în calea uitării şi că cei consemnaţi în volum, indiferent de naţionalitate, religie şi orientare politică, excluzând măsurilor de compensare materială, merită respectul nostru. Indiferent cine va fi preşedintele României este sigur că vom avea conducătorul pe care îl merităm. Faptul că putem stabili- prin voinţă proprie- pe cel care va deţine cea mai înaltă magistratură a ţării este- până la urmă- şi consecinţa luptei şi a cumplitei suferinţă a acelora pe lângă care trecem fără să-i băgăm în seamă. Nu ar trebui să uităm că atunci când s-a condamnat comunismul în Parlamentul României, unii ca Mircea Geoană au lipsit, iar alţii au huiduit ca pe stadion.
1 decembrie 2009
Adrian Man
