Economistul Radu Golban i-a scris Preşedintelui Traian Băsescu în speranţa că oficialităţile statului român vor începe demersurile pentru recuperarea datoriei de circa 18 miliarde de euro pe care Germania o are faţă de România. Dacă instituţiile statului spun că nu au nici o dovadă că Germania ar avea de plătit o asemenea datorie, Golban le flutură pe sub nas extrasul de cont. Chiar dacă reporterii Gazetei de Cluj au trimis instituţiei Preşedinţiei României, încă de săptămâna trecută, o solicitare prin care Traian Băsescu să spună dacă a renunţat sau nu la a cere cele 18 miliarde de euro, până în acest moment, instituţia preşedintelui nu a dat curs unui răspuns.
Economistul Radu Golban a trimis pe adresa redacţiei Gazeta de Cluj o scrisoare pe care i-a trimis-o preşedintelui Traian Băsescu şi în care cere o serie de lămuriri în vederea recuperării datoriei istorice de circa 18 miliarde de euro pe care Germania o are faţă de România. Redăm, integral, textul acestui document.
Animaţi de dorinţa de a lămuri un aspect comercial internaţional (soldul aferent relaţiilor comerciale româno-germane derulate în baza acordului de cliring din anul 1935), revenim şi supunem atenţiei dumneavoastră noi argumente în speranţa că acest al doilea demers va reuşi să sensibilizeze atenţia celor responsabili. Menţionăm că în luna iunie anul curent am mai întreprins un demers similar, dar care s-a soldat cu răspunsuri prea puţin mulţumitoare:
– domnul Gabriel-Cristian Piscociu, consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, ne-a înştiinţat – prin adresa nr. DRA2/19148/09.07.2010 – că petiţia a fost trimisă Ministerului Afacerilor Externe;
– domnul Bogdan Alexandru Drăgoi, consilier de stat în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, ne-a înştiinţat – prin adresa nr. 601128/16.08.2010 – că M.F.P. a solicitat un punct de vedere din partea B.N.R. precum şi M.A.E.; conform adresei nr. IX/1115/22.07.2010 a B.N.R. s-a precizat că nu există documente care să ateste existenţa unei eventuale creanţe a BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie;
– domnul Octav-Dan Paxino, ministru consilier în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ne-a transmis – prin adresa nr. H3/P/571 din 14.09.2010 – că a solicitat B.N.R. Poziţia sa cu privire la această problematică, primind acelaşi răspuns prin adresa B.N.R. nr. IX/1115/22.07.2010 (semnată de d-na Director Adriana Marinescu, Direcţia Relaţii internaţionale din cadrul BNR).
Sintetizând, puteţi remarca şi dumneavoastră că toate răspunsurile se circumscriu unei singure formulări (cea a BNR-ului). Unul din motivele pentru care am decis să reluăm acest demers este tocmai faptul că în cercetările noastre am menţionat mai multe surse interne şi externe care recunosc oficial existenţa acelui sold. Răspunsurile primite nu denotă decât o informare superficială (tangenţială).
În speranţa că acest al doilea demers va avea mai mult succes, reluăm câteva aspecte privind problema pusă spre dezbatere. În perioada subordonării României de către Germania hitleristă s-a încheiat, în anul 1935, acordul pentru „reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României”. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de compensaţie germană din Berlin. Printr-o clauză instituită în anul 1940, Banca Naţională a fost obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Conform lucrărilor de specialitate, la nivelul anului 1944, soldul activ pentru România rezultat ca urmare a operaţiunilor de cliring româno-german depăşea un miliard de mărci imperiale.
Acest sold este confirmat şi de surse oficiale externe, precum:
– Casa Germană de Compensaţie – instituţie ce ţinea evidenţa operaţiunilor de cliring pe lângă Banca Centrală Reichului;
– Raportul Comisiei Bergier – comisie de anchetă a Elveţiei, instituită în anul 1998, pentru a analiza tranzacţiile cu aur în timpului celui de al doilea război mondial;
– Arhiva Germaniei; numărul de registru al arhivei germane din Berlin este: R 2 / 222; dosarul cuprinde ultimul extras de cont al Casei de compensaţie; exemplarul pe care l-am expus spre informare opiniei publice a fost obţinut la cerere; din moment ce s-a răspuns solicitării unei persoane fizice, nu există nici un impediment ca aceeaşi dovadă să fie pusă la dispoziţie BNR-ului sau oricărei alte instituţii abilitate din România;
– Banca Reglementelor din Basel – Raportul de lucru nr. 14 (p. 164 – 166).
Se remarcă faptul că accesul la dovezile care justifică existenţa soldului este destul de facil. Calitatea şi sursele informaţiilor nu pot fi contestate (Ministerul de finanţe al Germaniei este cotat, în privinţa calităţii de autenticitate a materialului, la cel mai înalt nivel). Mai mult, atâta timp cât BNR invocă faptul că nu există documente care să ateste existenţa unei eventuale creanţe a BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie, putem spune că nici nu mai este necesară căutarea acestora în România (deşi au fost menţionate expres şi dovezi din literatura română de specialitate). Cadrul legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România este reprezentat de:
a) Acordul pentru Reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României semnat la Bucureşti pe 24 mai 1935;
b) Tratatul pentru stabilire comerţ şi navigaţie din 23 mai 1935;
c) Acordul economic româno-german – Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German semnat la data de 23 martie 1939. Acest Tratat-cadru este bazat pe Tratatul pentru stabilire comerţ şi navigaţie din 23 mai 1935 şi Acordul de plăţi romano-german din 24 mai 1935;
d) Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947;
e) Conferinţa de datorii de la Londra (LDA) – 1953.
Prin prisma cadrului legal menţionat, se impune să mai precizăm faptul că soldul comercial ce se încearcă a fi recuperat a fost generat în baza Acordul pentru Reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României (1935), iar Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German (1939) a fost doar un simplu cadru care s-a bazat pe reglementările din anul 1935. Concomitent cercetărilor individuale am iniţiat şi interpelarea autorităţilor germane prin intermediul doamnei Ulla Jepke (Partidul Die Linke). Deşi Guvernul Germaniei a invocat faptul că Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German (23.03.1939) a fost ratificat de Germania după 1.09.1939 (dar s-a admis că a produs efecte juridice chiar din momentul semnării şi aplicării sale, conform dorinţei explicite a părţilor contractante formulate în art. 5), acest aspect nu neagă şi nici nu blochează perspectivele recuperării datoriei Germaniei faţă de România. Mai mult, prin răspunsul dat, se remarcă faptul că Germania nu a interpretat textul Tratatului de Pace de la Paris (1947) în defavoarea României. În acelaşi context, se remarcă şi aprecierea domnului Corneliu Vlad (editorialist pe politică internaţională) care consideră că răspunsul Berlinului la problema cliringului este, de fapt, o invitaţie la dialog. Totodată, consider oportun să vă fie aduse la cunoştinţă şi discuţiile purtate cu dl. Mugur Isărescu (Guvernatorul BNR), care şi-a asumat intenţia de a studia şi analiza problema soldului de cliring germano-român. Totodată, pentru ca Domnia sa să se poată pronunţa asupra problemei, i-am pus la dispoziţie informaţiile privind cazul Elveţiei care este extrem de similar cu cazul României, ambele state fiind încadrate în modelul Uniunii de Cliring European de la Berlin. Aspectul central în lămurirea acestui litigiului elveţiano-german revine, pe plan juridic, tot Conferinţei de la Londra (London Debt Agreement) care are statut de tratat internaţional. Conform acestuia, Germania preia întreaga răspundere şi responsabilitatea pentru obligaţiile fostului Reich German. Elveţia a fost încadrată în art. 5 alin. 3 LDA. România se încadrează în categoria art. 5 alin.4. Deşi am fost primii care am supus atenţiei publice această problemă, pe parcursul dezbaterii sale ea atras şi atenţia altor persoane (cu intenţii mai mult sau mai puţin binevoitoare); fără a pune sub semnul îndoielii intenţia domniei sale, menţionăm acţiunea domnului senator Urban Iulian care, în baza celor relatate de noi prin mass-media, în nume propriu sau în numele Senatului (?), s-a adresat B.N.R. pentru a identifica documentele ce pot lămuri problema soldului. În consecinţă, pentru a asigura circumscrierea dezbaterilor într-un cadru coerent şi instituţionalizat, vă rog să dispuneţi desemnarea unei structuri care să supervizeze legitimitatea acţiunilor ce se întreprind; în acest context, ne anunţăm şi disponibilitatea de a conlucra pentru a duce la bun sfârşit demersul nostru.
Din punctul nostru de vedere, continuăm să credem că o soluţionare diplomatică la nivel de state (pe cale amiabilă) ar fi preferabilă. În absenţa unui astfel de demers se poate acţiona pe cale privată, perspectivele fiind însă mai puţin previzibile şi diplomatice.
Cu deosebit respect,
Radu Golban
Brînduşa Tudose
