Ei cu ei, noi cu noi

A fost titlul unei moţiuni de cenzură depusă de PD-L, împotriva guvernului PNL, în legislatura trecută, care a murit înainte de a se naşte. "Ei cu ei, noi cu voi a devenit şi unul din sloganurile campaniei electorale a portocaliilor, care a avut un fâsăit la fel ca în povestea cu moţiunea. Numai că nu este tocmai aşa, ci „ei cu ei, noi cu noi”. Este nevoie de o mică reformulare sau explicaţie, deşi nu ar fi nevoie, o simţim toţi, şi ei şi noi.
Ei, sunt cei de la putere, politicieni, indiferent de culoare, iar noi… Noi suntem restul. Este o diferenţă imensă între ei şi noi.
De la ciocoismul de tip comunist s-a trecut atât de uşor la comunismul de tip capitalist. Unii se comportă de parcă sunt numiţi pe viaţă şi nu aleşi. Atât de uşor se învaţă năravurile vechi. Şi prăpastia se adânceşte pe zi ce trece. Un mic exemplu, uitaţi-vă la parangheliile organizate cu ocazia Zilei Naţionale, Zilei Unirii şi a altor evenimente de acelaşi gen. Sunt doar ei, cei de la putere, mândri, îngâmfaţi, importanţi, cu priviri care trec peste noi de parcă nu am exista. Noi, suntem decorul, noi devenim importanţi doar în campaniile electorale, atunci când ne cerşesc votul. În rest, Dumnezeu cu mila. Lumea, (noi), s-a scârbit de asemenea exhibiţii şi le tratează cel puţin prin ignorare, nepăsare şi neparticipare. Păcat… Dar nu din vina noastră. Doi, trei trecători aflaţi prin preajmă la ora evenimentului, care cască gura ca la urs, şi două, trei clase de copii, zgribuliţi, aduşi de la şcoală de nişte dascăli care au primit ordin să facă acest lucru, dar cu speranţa că vor mai acumula nişte puncte. Cu două, trei minute înainte de declanşarea evenimentului, apar, ei, din maşini luxoase, cu priviri de ciocoi. Se bifează momentul, două, trei discursuri în cea mai perfectă limbă de lemn capitalistă, pupături şi strângeri de mână, zâmbete scrâşnite adversarilor de ciolan, urcarea din nou în maşinile cele luxoase care-i aşteaptă cu motorul pornit şi dispariţia în trombă, aşa cum au şi venit. Singurul lucru care îţi mai face să vibreze inima în piept este defilarea gărzii de onoare, pe marşurile fanfarei militare. Ei cu ei şi noi cu noi, şi prăpastia se adânceşte pe zi ce trece. Noi rămânem cu ale noastre griji, necazuri şi nevoi, ei, în spatele unor termopane, discută la un pahar de şampanie, cum să-şi împartă ciolanul şi cum să aplice unele măsuri anticriză, dar pentru ei.
Ei cu ei, noi cu noi.

Zaharia Cotoc