“E una voia lui Dumnezeu si alta e ingaduinta acestuia. De multe ori le confundam”

Cu faţa spre Someş şi cu spinarea lipită de Munţii Rodnei, cea mai nordică mănăstire a Transilvaniei a fost hărăzită să crească ziua pe ruinele nopţii. Sprijinită pe o streaşină înaltă de deal, mănăstirea Parva pare să cuprindă cu privirea întreaga Ţară a Năsăudului. Eşti sus, chiar pe locul din care satele de pe Someş se văd ca în palmă, botezate toate cu nume desprinse parcă dintr-o scandare latină: Parva, Nepos, Salva, Romuli: Mănăstirea Rebra-Parva. După plecarea părintelui Paisie, stareţ la această mănăstire este părintele Chiril, tânăr, dar cu multă stăruinţă pentru lucrarea care o face…

Alin Cordoş: Părinte Chiril, avem a fi ceea ce suntem. Ce însemnatate are pentru ortodoxie Săptămâna Mare?

Părintele Chiril: Sfintii Parinti ne vorbesc de o dublă însemnătate – duhovnicească şi istorică, omenirea având o esenţă a propriei vieţi, voind să ajungă lângă Tatăl. Este evident că Dumnezeu, în smerenia Lui a vrut să se facă om asemenea nouă şi înainte de înviere a fost necesar ca păcatul omenesc să fie răscumpărat prin jertfă. În acest sens, Mântuitorul a postit 40 de zile înainte de-a i se releva taina Mântuirii, iar după aceste zile, creştinii cinstesc, se prăznuiesc patimile concrete ale lui Isus Hristos: umilinţe, batjocură, bătăi şi răstignirea.

AC: Părinte, în cele 40 de zile pe care Mântuitorul le-a petrecut în deşert, el a fost îmbiat de Diavol cu păcatele şi minunile lumii, cu putere. A fost chiar Diavolul, Satana sau a fost vorba de partea umană a lui Isus, partea de carne şi oase, ca să zic aşa.

PC: Evaghelistul Matei vine şi ne lămureşte cu privire la aceasta problema în Capitolul 4 : Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavol. Aici se vorbeşte de două duhuri. A fost dus de duh. De care duh, de voinţa lui Dumnezeu care l-a trimis pentru a fi ispitit, asta în vederea împlinirii profeţiilor. Satana a fost înfrântă şi de Dumnezeu şi de om, pentru că ispitirea vine pe urma păcatului – lăcomia, îngâmfarea, credinţa, puterea, pentru că puterea este marele păcat al omenirii

AC: Nu i-a cerut plecăciune, părinte-stareţ, a cerut, Satana, doar o mută încuviinţare din partea Domnului.

PC: Aşa este, pentru că bătălia s-a dat şi se dă pe tărâmul sufletesc, de aia aştepta Diavolul încuviinţarea de care vorbiţi. Aici a fost foarte important să nu aibă Satana niciun drept, să nu se poată folosi nici de cea mai neînsemnată slăbiciune umană. Din acest motiv, biruinţa a fost totală şi veşnică, iar Duhul s-a odihnit total deasupra lui Isus Hristos iar niste îngeri au venit şi i-au slujit.

AC: Frumos aţi spus că s-a odihnit Duhul (…) De aici, oare, părinte şi legătura de netegăduit dintre postul trupesc şi cel sufletesc?

PC: După învăţatura Sfinţilor Părinţi, cele două posturi nu pot exista unul fără altul. Prin trup, păcatul se dezvoltă, putem deranja sufletul. Postul, de fapt, este o virtute care nu lasă duhurile necurate să se apropie, le ţine la distanţă. Puterea Duhului creşte odată cu abţinerea de la mâncare, băutură sau împreunare cu femeia. Spune psalmistul David că omul se duhovniceşte, dar dacă nu se abţine, trupeşte şi sufleteşte , atunci nu se poate împlini.

AC: Părinte, avem doua momente importante premergătoare răstignirii, morţii şi Învierii – schimbarea la faţă, atunci când Isus îşi arată Dumnezeirea şi împlinirea profeţiilor prin Iuda. Ce ne spune nouă această schimbare la faţă?

PC: O întărire a Tatălului pentru cuvântul Fiului în faţa omului.Toate, s-au arătat, s-au revelat doar atât cât poate pricepe biata minte umană. Un exemplu este reacţia ucenicilor care nu au ştiut a primi Dumnezeirea, dar au realizat totuşi misiunea lui Hristos. A fost o mărturie care le-a crescut credinţa.

AC: Am văzut că toate aceste mărturii nu au fost suficiente pentru a le întări credinţa, iar prima confruntare a venit în noaptea prinderii lui Hristos. Şi era noapte! Atât se spune în momentul plecării lui Iuda…

PC: Să o luăm cu începutul. Mărturiile Dumnezeirii au fost prea suficiente, dar omul nu are smerenie. Petru s-a lepadat de trei ori de Hristos, după ce înainte i-a promis că nu-l va părăsi niciodată. Aşadar, omul nu a putut să poarte biruinţa ispitirii, tot Hristos i-a dat-o…

AC: Revin la Iuda. Nu a ascultat, oare, porunca lui Dumnezeu, nu a fost menirea lui de-a lucra la împlinirea profeţiilor?

PC: E una voia lui Dumnezeu şi alta e îngăduinţa acestuia. De multe ori le confundăm. În acest caz, nu a fost voia Domnului, poate îngăduinţa, pentru că lepădarea trebuia să vină prin cineva. Aici a atârnat libertatea omului, liberul arbitru, iar Iuda l-a vândut de mai multe ori pe Hristos. Să nu uităm că el avea punga, el era contabilul grupului, dar fura din acei bani comuni. Ştia Hristos, ştia de toate acestea, pentru că ştia ce avea să urmeze: Tată, dacă este cu putinţă, departează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!

AC: Pedeapsa pentru Iuda a venit foarte repede – el s-a spânzurat.

PC: În libertatea oferită de Domnul, Iuda a putut alege (…) Vedeţi că sunt mai multe trepte ale păcatului, părintele Cleopa vorbind de 12 asemenea trepte, a 11-a fiind deznădejdea. Aici, cumva sufletul omenesc e pe muchie de cuţit, în momentul când ajunge la deznădejde are două variante – căinţa, smerenia, întoarcerea la Dumnezeu prin sinceritate, dar şi căderea, neputinţa întoarcerii prin sinucidere, ceea ce înseamna ruperea de Dumnezeu.

AC: În Jurnalul Fericirii, părintele Nicolae are o frază la care revine obsesiv: " Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Cum comentaţi această zicere devenită bun al literaturii române?

PC: Este la Marcu (9,24) şi e momentul de după Schimbarea la Faţă, Mântuitorul se întâlneşte cu o mulţime de oameni între care se găsea şi un tată supărat din cauza fiului bolnav, posedat, lunatic, demonizat, singura sa speranţă fiind la Hristos. Ei, acest tată vine la Domnul cu omenească îndoială cu privire la minunea ce ar urma să se producă, astfel că el se roagă la Hristos în acest fel – Cred, Doamne, tu îmi vezi credinţa, dar lipsa de credinţă care mai este de trebuinţă pentru vindecarea copilului meu împlineşte-o. Ajuta-mă Tu, umple golul acela! A fost suficient să-l impresioneze pe Hristos…

AC: Trebuie impresionat Mântuitorul?

PC: Sigur că da. El trebuie impresionat sufleteşte pentru a face încă o minune. La Hristos nu te poţi duce cu indiferenţă. Nu degeaba se zice că doar silitorii pun mâna pe Împărăţia Cerurilor, cei smeriţi, căci despre ei este vorba.

AC: Ştiţi, părinte-stareţ, că Dostoievski intenţiona să scrie o a cincea Evanghelie, după un epilog la Fraţii Karamazov. Nu a mai apucat, aşa că vă rog să-mi desluşiţi această decizie a lui Dumnezeu.

PC: Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu îl ia pe om în momentul cel mai potrivit pentru mântuirea lui. Astfel, când Dumnezeu vede că sufletul e potrivit îl ridică pentru mântuire. Sau, dacă Dumnezeu ştie că acel om va aduce un lucru rău omenirii prin atitudinea lui, prin scrierile lui, îl fereşte în a face o asemenea treabă. Toate aceste lucruri fac parte din planul ştiut doar de Dumnezeu, e ştiinţa Domnului. Doar Tatal ştie de ce nu a mai fost nevoie de încă o Evanghelie, este taina lui Dumnezeu, subtilităţi pe care noi nu le înţelegem, şi, sigur e mai bine aşa.

AC: Vreau să trecem puţin la scrierile apocrife, la Evanghelia lui Iuda. Ce crede Biserica despre această lucrare?

PC: Nu o încuviinţează şi nu o împărtăşeşte că ar reprezenta o realitate sau un adevăr. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan menţionează lucrurile în felul următor – toate minunile pe care Hristos le-a făcut, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, socotesc că în toata lumea nu ar fi încăput cărţile despre Mântuitor. Binenţeles că s-ar fi putut scrie mult mai multe, pentru că au fost mulţi oameni care l-au cunoscut pe Hristos, oameni cu pregătire, dar dacă Dumnezeu a decis că Evangheliile pe care le avem sunt suficiente, atunci aşa trebuie să fie. Nu e nevoie de mai mult ca omul să se mântuiască (…) Tare mă tem că facem prea multă filozofie, dar nu mergem la esenţă (…) Important este să-l ştim a-l primi pe Hristos în noi, iar dacă vrem mai mult, înseamnă că nu ne place de Hristos.

Alin Cordoş