Capitolul II. DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA LIBERTATE – DREPTURI SACRE

Viaţa este darul pe care Bunul Dumnezeu ni l-a făcut tuturor!

Nimeni şi nimic în lumea aceasta nu poate afirma că a făcut un asemenea miracol, să dea viaţă unei fiinţe. Or, viaţa, ca un dar Dumnezeiesc, nu poate fi luată decât de creatorul ei! Tocmai de aceea întreaga filozofie a omului îşi are originea în recunoaşterea, garantarea şi respectarea acestui drept fundamental primordial. Fără dreptul la viaţă, toate celelalte drepturi nu pot exista. Este un adevăr şi, în acelaşi timp, o realitate incontestabilă că celelalte drepturi fundamentale au menirea să asigure tocmai acest drept fiecărei fiinţe umane.

Astfel spus, dreptul la viaţă este subiect şi obiect al drepturilor omului. Subiect pentru că numai fiinţa umană care se bucură de viaţă poate avea şi celelalte drepturi, iar celelalte drepturi, consfinţite în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului au menirea să garanteze şi să asigure fiinţei umane dreptul său la viaţă.

Omenirea a străbătut un drum destul de lung până a ajuns la înţelegerea şi, mai ales, la practica socială de asigurare a dreptului la viaţă a fiecărei fiinţe umane.

În România, una dintre primele măsuri legislative adoptate după revoluţie a fost abolirea pedepsei cu moartea. Şi, ca omul care a suferit două condamnări la moarte pentru delictul de opinie, eu am salutat această măsură revoluţionară.

Dar datoria noastră, a societăţii, de asigurare a dreptului la viaţă nu înseamnă orice fel de viaţă. Viaţa în mizerie, lipsită de educaţie, de demnitate, de libertate, de resursele necesare dezvoltării fizice şi spirituale a omului, nu este decât o formă de atentat la acest drept!

Copiii părăsiţi în maternităţi, bolnavii cronici care nu-şi pot permite costurile medicaţiei, pensionarii care, după o viaţă de muncă, sunt lipsiţi de condiţii decente de trai, persoanele cu diferite forme de dizabilizăţi care au fost „uitate” de societate, se bucură oare de beneficiul acestui drept?

Iată, deci, principalele direcţii pe care le considerăm mai actuale decât oricând, spre care trebuie să se îndrepte eforturile instituţiilor statului şi atenţia organizaţiilor neguvernamentale, pentru ca dreptul la viaţă să fie susţinut în mod real de un trai decent, nu doar un simulacru de viaţă trăită în mizerie şi lipsuri de tot felul.

La rândul ei, viaţa fără libertate nu poate fi concepută!

Fiinţa umană, prin natura firii, s-a născut liberă şi orice îngrădire i se aduce libertăţilor sale este un atentat asupra însăşi fiinţei umane.

Din păcate, sunt multe situaţii în care acest drept este încălcat, iar uneori abuzurile capătă chiar forme violente. Deşi sunt multe de spus despre această realitate, nu-mi propun o analiză detaliată. Totuşi, trebuie punctate acele situaţii deja arhicunoscute de tot românul. Şi mă refer aici la arestările abuzive practicate de procurori, nejustificate sub raportul faptei şi al probaţiunii, la pedepsele de ani grei de privare de libertate dispuse de instanţele de judecată, total disproporţionate în raport cu situaţia reală a individului, la traficul de persoane, sclavia sexuală, la copiii exploataţi, femeile supuse unor tratamente abuzive sau degradante. Îngrijorător este faptul că toate acestea se petrec de zeci de ani într-o tăcere vinovată a societăţii şi într-o inactivitate şi nepăsare suspectă a instituţiilor abilitate ale statului.

Cele menţionate mai sus, o părticică dintr-o cazuistică mult mai amplă, sunt aspecte care trebuie să ne preocupe pe noi toţi, întreaga societate, împotriva cărora trebuie să luăm atitudine. Nu este suficient să afirmăm că omul trebuie să se bucure în egală măsură de viaţă şi de libertate, ci trebuie să protestăm cu hotărâre împotriva acelora care îşi permit să atenteze la manifestarea acestor drepturi fundamentale.

            Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI