Disciplina de partid, intre interes si… interes

Democraţia din interiorul unui partid politic, implicit libertatea de exprimare a unui parlamentar, a fost pusă la grea încercare în ultima vreme în sistemul politic românesc.
Trădarea sub acoperirea mustrărilor de conştiinţă, a dus la despărţiri politice, atât înainte, cât şi după exprimarea votului împotriva sau pentru moţiunea de cenzură.

Traseismul politic în România post-decembristă a fost şi încă rămâne, chiar dacă lipsită de o verticalitate politică, modalitatea cea mai simplă de a rămâne „în sistem”. De la Frontul Salvării Naţionale încoace, asistăm la un cameleonism politic brownian.
Dacă imediat după Revoluţia din decembrie ’89, doctrinele şi statuturile partidelor nou înfiinţate nu erau clare sau semănau foarte mult între ele, în momentul de faţă, schimbările de convingere a actorilor scenei politice sunt bazate doar pe interesul propriu. Acest interes este factorul esenţial în continuarea luptei politice individuale, iar în jurul lui se învârt şi convingerea, şi implicit apartenenţa la o grupare politică.

FSN – nucleul democraţiei originale

Actuala clasă politică derivă, în marea ei majoritate, cel puţin la vârfurile piramidelor, din ceea ce a fost o adunare ad-hoc în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – ianuarie 1990. Din rândul personalităţilor vremii au rămas pe baricade, de o parte şi de cealaltă, politicieni precum Ion Iliescu, Mircea Dinescu, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, Laszlo Tökes sau Theodor Stolojan şi Traian Băsescu.
Prima scindare a apărut în momentul alegerii lui Petre Roman ca preşedinte al FSN (1992), moment în care, opozanţii acestuia au înfiinţat FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale).
Un an mai târziu, FDSN s-a transformat în PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România), iar FSN în Partidul Democrat (PD).
Mai târziu în epocă, PDSR se uneşte cu PSDR şi alte formaţiuni considerate „de stânga” şi se naşte Partidul Social Democrat (PSD), iar în partea opusă, PD împreună cu PLD (Partidul Liberal – Democrat) formează actualul PDL.
Partidele considerate tradiţionale, PNL, PNŢ(-CD), scad în preferinţele electoratului rămânând în eşichierul politic destul de şterse, cazul PNŢ-CD – ului, sau rămân pe podium cu procente medii, cazul liberalilor.
Aceştia din urmă, reuşesc o guvernare, după eşecul Convenţiei Democrate şi revenirea social-democraţilor la putere.

Interesu’ poartă fesu’

Cu toate că traseismul politic este dezaprobat în marea lui majoritate, acesta ia amploare prin mişcările politicienilor de la un partid la altul, sau, în ultima perioadă, în tagma independenţilor, grupare creată după ultimele alegeri parlamentare şi prezidenţiale.
Uniunea Naţională pentru Progresul României s-a născut pe 1 Mai 2010 şi a fost creaţia fostului social-democrat de frunte Gabriel Oprea, căruia i s-au alăturat alte nume sonore provenite tot din PSD, ca Marian Sârbu sau Cristian Diaconescu.
UNPR deţine 19 deputaţi şi şase senatori, parlamentari din rândurile PSD, PDL sau PNL, precum şi independenţi.
Pentru constituirea unei majorităţi care să asigure traiul liniştit al Puterii, voturile UNPR pot fi cele care ar avea darul de a înclina balanţa. Parlamentarii Opoziţiei, dar în special ai Puterii, negociază aceste voturi de la o şedinţă la alta, în funcţie de interesele momentului. Un exemplu clar a fost votarea moţiunii, unde parlamentarii UNPR au votat conform interesului propriu. Cu promisiunile unor posturi în potenţialul cabinet Boc 5, „trădătorii” disciplinei de partid au considerat interesul propriu mai presus de linia pe care propriul partid o urmează.
De partea cealaltă, „conştiinţa” de gen Teo Trandafir a făcut ca trădarea să aibă circumstanţe atenuante, conducerea PDL declarând către finalul săptămânii trecute că nu vor lua măsuri drastice asupra acestora. Deocamdată…

Conştiinţa faţă-n faţă cu interesul

Aflaţi la momentul alegerii între conştiinţa proprie şi interesul de partid, parlamentarii democrat-liberali nu au stat prea mult pe gânduri şi au ales că majoritatea trebuie să sprijine executivul, ca o disciplină de partid, urmărind interesele partizane. Au existat, însă, şi „trădători” ai acesteia, care au votat conform conştiinţei, cu gândul la părinţii şi bunicii lor, în detrimentul partidului.
Faptul că parlamentarii actuali au ajuns în Camera Deputaţilor sau Senat, în urma votului uninominal, a accentuat „conştiinţa” acestora, gândindu-se şi la electorii din circumscripţiile electorale unde au candidat şi unde vor mai dori să candideze, evident. Pentru un deputat sau senator care mai doreşte să candideze pentru un nou mandat, votul de săptămâna trecută, dat în favoarea moţiunii de cenzură, este un capital electoral ridicat la rangul de valută forte. Nu vorbim de parlamentarii Opoziţiei, care în mod evident au câştigat acest capital, rezultatele ultimelor sondaje fiind grăitoare de la sine, ci de cei care au avut curajul să încalce disciplina de partid aflat la putere într-o situaţie de criză socio-economică, câştigând astfel, un capital electoral dublu.
Desprinderea „trădătorilor” din partid, ori prin excludere ori prin demisia proprie, nu face decât să întărească şi să cimenteze un astfel de capital. Chiar şi rămânerea în interiorul partidului, dar cu o etichetă de răzvrătit, îi pot aduce încredere din partea electoratului. Ascunderea după paravanul purei conştiinţe nu face decât să accentueze ideea de politician la vreme de criză. Chiar nu se poate imagina cât de afectate ar fi familiile unor politicieni ca Prigoană, de reducerile ce vor fi aplicate pensionarilor, atâta timp cât între ei există o solidaritate fără de tăgadă.
Votul proaspetei democrat-liberale Teo Trandafir era oarecum de anticipat, având în vedere popularitatea acesteia, deputata nefăcând altceva decât să răspundă încrederii acordate de populaţie nu cu mult timp în urmă. Intrarea vedetei TV în politică a fost una populistă, bazată încă de la început pe simpatia populaţiei faţă de ea, la rândul ei, Teo Trandafir răsplătind încrederea acordată prin simpatie, prin votul pro moţiune. Spectacolul din momentul introducerii la vedere a bilelor în urnă, precum şi aplauzele proprii, gesturile de „yessss” şi îmbrăţişările cu „duşmanul” o menţin pe Teo în categoria vedetelor TV, de la simpatia populară până la teatralul grotesc pentru un parlament democrat.

Democraţia, disciplina şi spiritul de turmă

În fragila democraţie românească, disciplina de partid se confundă cu spiritul de turmă, atunci când interesele sunt comune şi nici o ameninţare socio – politico – economică nu influenţează poziţia sau starea individuală, aşa cum a fost cazul susţinerii EBA pentru alegerile europarlamentare. Asta într-o parte a câmpului de luptă, fiindcă pe celălalt front, alierea cu duşmanul (cazul „înfrăţirii” dintre PSD şi PNL în lupta pentru detronarea lui Băsescu) a dus la acelaşi spirit de turmă sau disciplină de partid.
Interesele au stat la baza oricărei decizii politice cu efecte pe timp scurt, mediu sau lung. În cazul Opoziţiei, interesul este mai mult decât clar – câştigarea capitalului electoral, mai ales în lipsa unui plan clar de acţiune, iar de cealaltă parte, tot interesele rămânerii pe scaune sau poziţii încă profitabile au determinat respectarea disciplinei de partid.
Circul oferit de parlamentari săptămâna trecută, în cele două şedinţe din 14 şi din 15 iunie, au demonstrat că democraţia în România rămâne una originală, dogmele sau statutele partidelor politice rămânând la nivelul de hârtii, iar disciplina de partid fiind doar o disciplină a interesului propriu şi personal a fiecăruia dintre politicieni.
Dacă Silviu Brucan dădea un termen de 20 de ani până când România va intra pe făgaşul bun, din punct de vedere politic încă am rămas la nivelul unui bebeluş ale cărui scutece se schimbă în Parlament, dar se aruncă în populaţie.

Eugen Farcaşiu