Dupa cum era de asteptat, Kosovo si-a declarat independenta. Situatia ce s-a creat, în mod incontestabil, nu este lipsita de pericole. Comunitatea internationala, în imensa ei majoritate, va recunoaste noul stat, iar treptat, treptat, chiar si statele ce au exprimat rezerve sau opozitie, în perspectiva aderarii deopotriva a Serbiei si Kosovo la UE, vor accepta aceasta realitate, ce mi se pare implacabila. Atitudinea unor state, din categoria carora face parte si România, îmi aduce aminte de asa numita doctrina Hallstein. Potrivit acesteia, Republica Federala a Germaniei, în momentul când RDG începea sa fie recunoscuta pe plan international, a declarat ca va rupe relatiile diplomatice cu toate tarile care vor recunoaste fantosa comunista. Nu a servit la nimic, deoarece pâna la urma, si marile puteri occidentale si-au deschis ambasade în Berlinul de Est.
Principiile dreptului international public sunt minunate, dar realitatile sunt de neocolit. Orice idee, cât ar fi de generoasa, în momentul când este transpusa în practica, dupa cum spunea si Blaga, reprezinta un înger cazut. Serbia si-a pierdut practic suveranitatea asupra provinciei secesioniste înca din 1999. Daca NATO nu ar fi intervenit acolo, carnagiul ar fi continuat la nesfârsit, întretinut cu multa staruinta atât de extremistii sârbi, cât si de cei albanezi. Toti cei care sunt anti-americani, dupa ce declara ritos ca nu fac parte din aceasta tabara politica, se declara profund dezamagiti de Statele Unite ale Americii. Mai mult, afirma – fara temei – ca noul stat va fi fundamentalist, ceea ce este perfect neadevarat, si uita contributia esentiala a lui Milosevici la tragedia pe care au trait-o locuitorii acestei provincii, indiferent de nationalitate. Când auzi ca episcopul Artemie din Kosovo cere înarmarea sârbilor, deci declansarea unui nou razboi, sau ca Serbia îsi retrage ambasadorii din statele care au recunoscut Kosovo – oare cine pierde din aceasta – ca le va actiona în instantele internationale, în perspectiva sunt cam 100, ajungi din nou la concluzia ca somnul ratiunii naste monstrii. As vrea sa amintesc ca nu toti kosovarii albanezi sunt musulmani, unii fiind crestini, si ca cel mai mult deranjeaza cumplita subdezvoltare economica a acestei provincii, situatie de care, în primul rând, vinovat este Belgradul. În analiza acestui eveniment, marii editorialisti de la Ziua de Bucuresti au uitat brusc de vlahii din Valea Timocului, carora autoritatile sârbesti nu le permit sa vorbeasca româneste nici macar în biserica, ca patriarhul Pavlic al Serbiei sprijina Moscova în conflictul cu Biserica Ortodoxa româna, si ca dupa primul razboi mondial aliatii sârbi au ocupat Timisoara, iar dupa cel de-al doilea, Tito dorea sa-si anexeze o parte din Banatul român. Ca sa mai amintesc un amanunt semnificativ, vazut la televiziune, sârbii din Mitrovita, deci din Kosovo, au defilat cu steagurile Spaniei si Greciei, dar nu cu cel al României, care a sprijinit Serbia, dovada si vizita presedintelui Tadici la Bucuresti.
Nu exista similitudini între HarCov si Kosovo, decât în mintile inflamate ale extremistilor.
Încercând câteva concluzii, consider ca:
-pozitia autoritatilor române (Parlament, Presedinte, Guvern) concordanta în liniile esentiale, este corecta în raport de datele actuale ale problemei; nici UE nu a impus statelor membre o atitudine comuna;
-nu trebuie data apa la moara celor care vor sa creeze situatii conflictuale interne;
-este adevarat ca pozitia UDMR în problema Kosovo creeaza Guvernului mai multe dificultati decât PD-L, dar cu rabdare si calm se poate gasi si aici o rezolvare pentru iesirea din impas;
-nu trebuie uitat ca apartenenta României la NATO si UE ne garanteaza integritatea teritoriala; pornind de la aceasta premisa, iesirile isterice din mass-media româneasca nu servesc la nimic.
Oricum, pentru nivelul de trai al românilor, deficitul de cont curent si împrejurarea ca pretul barilului a depasit pragul de 100 de dolari sunt mult mai importante decât ceea ce se întâmpla la Pristina.
21 februarie 2008
Adrian Man
