De 5 ani, o familie din Şieu încearcă să afle dacă băiatul lor este în viaţă sau nu

În 2005, centrul de detenţie din Olanda în care era închis Gheorghiţă Sas a fost cuprins de flăcări. Tânărul a fost introdus pe lista victimelor abia după o săptămână. În ciuda demersurilor fără număr, familia n-a reuşit să obţină încă un certificat care să ateste dacă cadavrul pe care l-au înmormântat creştineşte este al băiatului lor sau nu, aşa că au refuzat să-i scrie numele pe cruce. Disperată şi la limita răbdării, familia a dat în judecată statul olandez şi cere daune.

Şieu e un sat tipic maramureşean, ca oricare altul. Regulile vieţii sunt simple. Oamenii sunt învăţaţi de mici ce e bine şi ce e rău, ce e alb şi ce e negru. Ştiu că morţii trebuie plânşi şi pomeniţi, iar vii trebuie ajutaţi, respectaţi şi iubiţi.
Cu astfel de principii s-au născut şi au crescut şi Dumitru şi Ileana Sas. Doi ţărani simplii, cu 5 prunci pe care i-au crescut cum au ştiut mai bine. Şi toate aceste reguli erau perfect valabile până în 2005. Astăzi, bătrânii se uită la un mormânt din apropierea bisericii de lemn din sat, pe a cărui cruce nu stă scris niciun nume, şi nu ştiu ce să creadă. Unii spun că acolo ar fi îngropat fiul lor cel mic, Gheorghiţă, ce avea doar 21 de ani. Ei sunt siguri însă că Gheorghiţă trăieşte, e undeva în lume şi că va intra în bătătură cândva. Numai Dumnezeu ştie când.

“Aşe trăim de 5 ani. În noiembrie or fi 5 ani, doamnă. Şi ştiu că, după cât am umblat pă drumuri, numa Bunul Dumnezeu ne mai poate adeveri ce îi cu Gheorghea meu. Nime altcineva”, aşa îşi începe povestea Ileana Sas. O poveste uluitoare, a cărui durere nu poate fi cuprinsă în oftul prelung, nici în glasul înfundat de plâns.
De 5 ani, familia Sas trăieşte în îndoială, aşteptare şi disperare. Ileana s-a îmbolnăvit, a făcut o depresie urâtă, iar soţul său e la fel de afectat. Din 2005, Ileana nu mai ştie ce e bine şi rău, ce e alb sau negru. Nu mai ştie dacă ar trebui să facă pomană şi să-l pomenească pe Gheorghiţă la morţi, ori la vii, nu ştie dacă nu cumva e păcat că n-a scris un nume pe cruce, nu ştie dacă nu cumva, Gheorghiţă trăieşte, şi ei i-au făcut înmormântare în toată regula, ori, dimpotrivă, a murit, şi nu se poate odihni pentru că ei îl aduc mereu, cu gândul, înapoi. Nu ştiu dacă corpul fără cap, ars, înmormântat în curtea bisericii e fiul lor.

După ce a împlinit 18 ani, Gheorghiţă s-a gândit că a venit vremea să se maturizeze şi să se aşeze la acasa lui. În Şieu, flăcăii trebuie să aibă la căsătorie o casă, cât de mică, unde să-şi ducă nevasta. Aşa că a decis să plece la muncă în străinătate. În Olanda, unde muncea un alt frate de-al său. Pe atunci, românii nu puteau sta în spaţiul Schengen mai mult de 90 de zile. Gheorghiţă s-a dus, dar cum nu cştigase destui bani, şi-as zis că n-are sens să se întoarcă acasă. A decis să rişte şi să mai rămână. Numai că, într-una din zile, în drum spre serviciu, scuterul său a lovit o motoretă. Gheorghe şi-a sunat repede colegii de apartament şi le-a povestit ce s-a întâmplat. A fost sfătuit să plece înainte să ajungă poliţia, pentru că risca să fie arestat şi expulzat. Dar Gheorghiţă a fost învăţat de acasă să fie omenos. Nu putea lăsa fata accidentată, pe şosea.
În final, victima şi-a revenit, dar a venit poliţia. Gheorghe a fost arestat şi dus la un centru de detenţie aproape de aeroportul Schiphol, de lângă Amsterdam. A reuşit să-şi sune fratele şi să-i spună ce s-a întâmplat. Era bucuros că vede avioane pe geam şi credea că asta înseamnă că va fi trimis acasă şi va merge la nunta unui prieten, Petre, din Şieu.
Numai că, în noaptea aceea, după miezul nopţii, s-a întâmplat nenorocirea care a schimbat totul. O ţigară a declanşat un incendiu devastator. Au fost arşi de vii 11 deţinuţi, iar 15 au fost răniţi grav. În învălmăşeală, se presupunea că există şi evadaţi.
A doua zi, zece familii s-au prezentat la centru şi şi-au ridicat morţii. De Gheorghe Sas nu se ştia însă nimic.

Alarmat, fratele lui, colegii de apartament, patronul pentru care lucra au sunat la Consulatul României. Li s-a răspuns că niciun român nu e pe lista morţilor ori răniţilor. După vreo săptămână, autorităţile s-au răzgândit. Familia a primit de veste că exista a 11-a victimă şi că aceasta e Gheorghiţă. Dumitru şi Ileana, doi bătrâni care vin rar şi în Baia Mare şi-au făcut de urgenţă paşaport şi au plecat în Olanda. Procedura pentru extrădarea cadavrului s-a făcut repede. Li s-a spus că s-a făcut şi un test ADN, iar ei, în uluirea acelor clipe nu şi-au pus multe întrebări. Au ajuns în ţară şi l-au înmormântat. După o vreme, au început să audă zvonuri. Diverse persoane spuneau că l-au văzut pe Gheorghiţă ba în Italia, b ape nu ştiu unde. Atunci, familia s-a uitat cu atenţie la paşaportul mortual, nu scria nimic de test ADN. Şi a început să-şi pună întrebări.
Au venit în Baia Mare, au făcut cereri peste cereri ca să stabilească cineva dacă corpul îngropat lângă biserică e a lui Gheorghiţă. Au strâns bani toţi din familie şi au început şirul demersurile. Teoretic, testul ADN trebuia să desluşească misterul. Teoretic. Ileana Sas povesteşte însă că a fost exact pe dos : «Atunci, în Olanda, eu nu l-am văzut. Numa soţul, da aşe fugitiv, că era desfigurat. Şi acasă n-am desfăcut sicriul. Am crezut că l-om recunoaşte după dantură. Când l-o deshumat, la un an, nu m-o lăsat să stau lângă el, am stat aşe, deoparte, da tăt am vpzut. Nu avea cap. Şi corpul era mic. El era înalt, nu mic.
I-o luat atunci probe, din picior, şi încă o curs sânge. S-o luat două rânduri de probe, că o zis cxă unul poate l-om trimite în străinătate la analize. După doi ani, ne-o vinit hârtie de la Institrul Mina Minovici că probele nu-s relevante şi suficiente şi că era prea degrat corpul. Da nu era. Că o fost închis ermetic şi doctorul le-o trimis tot ce o cerut ei”. Oamenii au încercat să trimită şi în străinătate analiuzeze, dar medicul i-a sfătuit să renunţe, că vor cheltui bani de pomană.
Aşa că, în loc să-i liniştească, testul i-a adus la marginea disperării. Întrebări de genul: “trăieşte Gheorghiţă ori nu? De ce nu are cap?”, nu-i lăsau să doarmă noaptea. Ileana s-a îmbolnăvit şi a făcut o depresie urâtă. Soţul său la fel. S-au apucat de făcut petiţii peste tot, de la preşedinte şi prim ministru, la şefi de instituţii. Nimeni nu i-a ajutat.

Femeia spune că simte că fiul ei e în viaţă şi cât o avea zile nu poate renunţa să-l caute. Îl visează în fiecare noapte cum intră pe poarta casei şi ştie că într-o zi, visul se va împlini : « Ştiu că vine, da nu ştiu când. Numai Bunul Dumnezeu ştie. De 5 ani tot aşteptăm. Şi am semne. Tot zic, când pierd ceva, că dacă îl găsesc, vine şi Gheorghea meu acasă, dacă nu, nu. Şi tăt se adevereşte. Amu, bărbatu-meu şi-o pierdut de la cositore ceva, că s-o stricat, şi o venit cu ea acasă să sudeze o piesă. Şi o pierdut-o. M-am dus pă unde o venit el şi n-am găsit-o. Am zis să ştii că dacă găsesc asta, sigur vine. Pă când am vinit acasă, am găsit-o, era jos, picată sub o scândură. Şi atâta am plâns că şi asta s-o adeverit. Am fost la de Sf. Paraschiva la Suceava, la mănăstire şi am plătit 7 Slujbe şi o zis un călugăr să plătesc şi la morţi, că nu-i păcat şi dacă trăieşte. Da n-am putut, cu hârtia aceea, am venit acasă. Şi am visat trei vise. În primul l-am văzut, avea o minge albă în mână. A doua noapte o intrat în casă. În a treia, am auzit clanţa şi m-am uitat la uşă şi era el. Şi ştiu că vini odată”. Femeia se opreşte şi începe să plângă: „Nu ştiţi cât îi greu. Nu puteţi să vă daţi seama cât îi greu. Măcar de ştiam dacă o murit, îl plângeam, îl îngropam şi ne dădea Bunul Dumnezeu alinare. Aşe, în fiecare zi mă gândesc tăt acolo. Şi vreau să ştiu atâta: trăieşte ori nu. N-am cerut la nime bani, ori pământ, nimic, vreau să ştiu dacă Gheorghea meu trăieşte. Atât”.

Până atunci, ca să respecte formalităţile în care a crezut o viaţă, femeia a comandat o cruce nouă, şi frumoasă pentru mormântul de lângă biserică. Ea insisistă însă ca crucea să rămână neagră, să nu scrie numele lui Gheorghiţă pe ea. Cum să-l scrie? Dacă Gheorghiţă va veni acasă şi o să-şi vadă mormântul şi crucea?

La judecată cu statul olandez

Sfătuită de un profesor universitar din Cluj, familia Sas a dat în judecată statul olandez. Prima încercare s-a făcut la Tribunsalul Maramureş, dar cererwa a fost respinsă. Aşa că, dosdarul a fost trimis în Olanda. De trei luni, familia nu a primit însă nicio veste. E obligată din nou să aştepte. Din lipsă de bani, au cerut şi un avocat din oficiu. Dar nici această cerere nu a porimit încă răspuns. Oamenii sunt hotărâţi însă să meargă până în pânzele albe pentru dreptatea lor. Cer daune morale şi speră că Dumnezeu şi justiţia le va face dreptate.