Primăria comunei Monor se judecă cu Curtea de Conturi, după ce auditorii acestei instituții au descoperit, în urma unui control efectuat în 2021, că doi angajați ai administrației locale au încasat îndemnizația de hrană și tichete de vacanţă, cu nerespectarea prevederilor legale. Primă rundă care s-a desfășurat la Tribunalul Bistrița-Năsăud a fost pierdută de Primăria Monor. Sentința nu a fost definitivă și a fost atacată cu recurs la Curtea de Apel Cluj.
Curtea de Conturi a descoperit în urma controlului efectuat anul trecut la Primăria Monor că în 2020 doi angajați au încasat sume de bani acordate nelegal de către administrația locală. De vină era cuantumul sumelor care depășeau veniturile viceprimarului, aspect interzis de lege.
Pentru a preveni asemenea situații, legea spune că funcționarii din primărie pot să încaseze maxim cât încasează viceprimarul comunei, chiar dacă la salariu se mai adaugă vouchere de vacanță, norma de hrană sau alte sporuri pentru participarea la proiecte cu fonduri europene.
Calculul celor de la Curtea de Conturi nu s-a potrivit însă cu cel de la Primăria Monor, iar auditorii Curții de Conturi au constatat doi angajați încasează mai mult decât viceprimarul și se încalcă astfel legea. Auditorii au cerut Primăriei Monor să le ceară celor doi angajați banii înapoi, suma totală fiind de aproximativ 7.000 lei, iar cei care au beneficiat de aceste venituri sunt secretarul comunei și un funcționar cu atribuţii financiar-contabile.
Primăria spune că e legal
Nemulțumită de decizie, administrația locală din Monor a contestat-o în termenul legal la Curtea de Conturi, însă cum contestația i-a fost respinsă s-a ajuns în instanță, unde au cerut anularea actului.
“Cadrul legal ce reglementează norma de hrană şi voucherele de vacanţă acordate prin dispoziţia Primarului Comunei Monor sunt reglementate de art. 18 din Legea nr. 137/2017, art. 36 din O.U.G. nr. 114/2018, respectiv art. 24 din Legea nr. 165/2018.
Referitor la indemnizaţia de hrană, art. 18 din Legea nr. 137/2017 reglementează expres obligativitatea acordării acesteia beneficiarilor, singura limitare fiind cea prevăzută de art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ (Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz).
Astfel, interdicţia prevăzută la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 se referă la salariul de bază, fără a cuprinde indemnizație de hrană sau tichete de vacantă. Dacă legiuitorul ar fi avut intenţia de limitare a indemnizației de hrană în aşa fel încât totalul salariului să nu depăşească indemnizaţia viceprimarului, ar fi reglementat-o expres în cadrul art. 18 din acelaşi act normativ, cu trimitere la art. 11 alin. (4). Din moment ce dispoziţiile art. 18 prevăd fără echivoc obligativitatea acordării normei de hrană, nu înţeleg cum pârâta a constatat că acest beneficiu ar fi nelegal. Dacă ar împărtăși punctul de vedere a curții de conturi, s-ar lipsi de eficacitate un act normativ ce reglementează o obligaţie legală. Până la urmă, orice principiu de drept presupune elaborarea unui act normativ în vederea producerii de efecte juridice, iar nu invers. Ce logică ar prezenta prevederea obligativității acordării normei de hrană dacă ar exista o normă legală care limitează sau chiar exclude acest beneficiu. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranșat situaţia naturii juridice a indemnizației de hrană, prin Decizia nr. ##/19.10.2015, statuând faptul că norma de hrană nu intră în categoria veniturilor salariale, astfel că nu poate intra în sfera creanţelor ce pot fi urmărite silit.
Deşi decizia cu pricina priveşte o categorie de venit reglementată de alt act normativ (O.G. nr. 26/1994), norma de hrană are aceeaşi natură cu cea reglementată de art. 18 din Legea nr. 153/2017. Referitor la tichetele de vacanţă, învederează că acestea sunt drepturi temporare reglementate de un act normativ distinct, iar limitarea instituită de Legea nr. 153/2017 nu poate aduce atingere acordării acestui drept. Tichetele de vacanţă nu reprezintă sub nicio formă un venit salarial în sensul instituit de lege, astfel că acordarea acestui beneficiu nu este de natură a aprecia că aduce atingere dispoziţiilor legii privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice. Prin urmare, se poate lesne deduce că atât norma de hrană, cât şi tichetele de vacanţă, nu intră în calculul salariului de bază la care se referă limitarea prevăzută de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, astfel că, din punctul său de vedere, Decizia contestată în cauză este emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale”, au explicat reprezentanții Primăriei Monor în cererea de chemare în judecată.
De cealaltă parte, cei de la Curtea de Conturi au invocat legea.
Instanța spune și ea că nu e
După ce a analizat documentele depuse la dosar, instanța a deci că Primăria Monor nu are dreptate.
Examinând, susţinerile reclamanţilor, tribunalul constată că aspectul supus controlului instanţei de contencios administrativ este reprezentat de pretinsa acordare nelegală în anul 2020 a unor drepturi salariale, reprezentând indemnizaţie de hrană şi vouchere de vacanţă, secretarului general al comunei Monor şi persoanei cu atribuţii financiar-contabile, nivelul veniturilor salariale pentru cei doi angajaţi depăşind nivelul indemnizaţiei lunare pentru funcţia de viceprimar, în condiţiile în care prin Dispoziţia primarului comunei Monor nr. 1/8.01.2019 s-a stabilit acordarea lunară, începând cu data de 1 decembrie 2018, a indemnizaţiei de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei Monor, cu excepţia funcţiilor de demnitate publică, alese şi numite (file 103-104), prin dispoziţia nr.6/4.02.2019 emisă de primarul comunei Monor, indemnizaţia lunară brută a viceprimarului comunei fiind stabilită la suma de 6240 lei.
Aspectul necontestat în cauză este acela că în anul 2020, secretarul comunei şi inspectorul principal-contabil au încasat lunar, pe lângă salariul de bază brut de 6240 lei, cu titlu de indemnizaţie de hrană sumele totale de 4021 lei şi 4033 lei, beneficiind în luna mai şi de vouchere de vacanţă în valoare de 1450 lei, ceea ce demonstrează că deşi salariul de bază a fost stabilit la acelaşi nivel cu indemnizaţia lunară a viceprimarului, prin adăugarea valorii indemnizaţiei de hrană şi a voucherelor de vacanţă acordate celor 2 angajaţi, veniturile salariale încasate de aceştia au depăşit indemnizaţia lunară a funcţiei de viceprimar, auditorii Camerei de Conturi Bistriţa-Năsăud constatând astfel că au fost încălcate prevederile art. 11 alin. 4 din Legea-cadru nr. 153/2017.
De altfel, art.18 din Legea-cadru nr. 153/2017 care stipulează că «începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, cu excepţia (…)», face parte din Capitolul II (Salarizarea), Secţiunea a 2-a (Alte drepturi salariale), ceea ce vine să întărească concluzia că indemnizaţia de hrană reprezintă un venit salarial, salariul de bază constituind strict «suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate (…)».
În consecință, indemnizația de hrană şi voucherele de vacanţă se acordă personalului bugetar angajat în cadrul administrațiilor publice locale, inclusiv cu respectarea prevederilor art. 11 alin. (3) și alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel încât nivelul veniturilor salariale să nu depășească nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar, cu încadrarea în bugetul aprobat. (…)
Concluzionând, tribunalul reţine că sunt pe deplin susţinute de întregul cadru normativ incident constatările Curţii de Conturi – Camera de Conturi Bistriţa-Năsăud şi, în consecinţă, măsurile dispuse la pct. II, 2.1 al Deciziei nr.##/28.09.2021, astfel că pentru considerentele expuse, în baza art.1 şi 18 din Legea nr.554/2004, pct. 227-229 ale Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr.155/29 mai 2014 a Plenului Curţii de Conturi, se va respinge, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii Unitatea administrativ teritorială – Comuna Monor şi Primarul comunei Monor în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Bistriţa-Năsăud”, a precizat instanța.
Primăria Monor a atacat cu recurs sentința tribunalului, iar dosarul a ajuns la Curtea de Apel Cluj spre finele lunii septembrie, astfel că în acest moment nu a fost fixat încă vreun termen de judecată.
