Cum au ajuns ţiganii locuitori „ultracentrali” ai municipiului Bistriţa

De-a lungul timpului, inclusiv în perioada comunistă, relocarea ţiganilor în centrul municipiului Bistriţa a fost legată de numele “sasului” Andrei Weingartner, fost primar al municipiului Bistriţa în perioada 1971-1985.

Acesta, a fost unul dintre cei mai apreciaţi primari din perioada respectivă, iar cei mai în varstă şi-l amintesc cu nostalgie şi regretă Bistriţa de atunci, considerat unul dintre cele mai curate şi pline de verdeaţă oraşe din România.

 Au circulat şi mai circulă şi în prezent adevărate legende despre relocarea ţiganilor în centrul istoric al Bistriţei, practic între zidurile fostei cetăţi fortificate a burgului medieval, în clădiri cu o valoare istorică inestimabilă care au aparţinut saşilor, cei care au infiinţat practic cetatea şi oraşul de mai târziu, Bistriţa.

La un moment s-a vorbit ca operatiunea respectiva a fost facuta de primarul Andrei Weingartner cu de la sine putere, ca acesta ar fi fost evreu de origine, iar aducerea ţiganilor in centrul istoric al orasului Bistriţa, s-a făcut ca un gest de frondă pe fondul emigrării în masa a saşilor în Republica Federală Germania, iar locarea ţiganilor în fostele locuinte ale saşilor a avut drept scop degradarea şi distrugerea acestora.

Cel puţin acest aspect a reuşit pe deplin, nu din vina exclusivă a fostului primar, centrul istoric al Bistriţei ajunsese la un moment dat  un loc insalubru, o cloacă, cu mirosuri greu de suportat, evitat de majoritatea cetăţenilor, mai ales la caderea întunericului.

Nimic mai fals şi mai departe de adevăr. Andrei Weingartner, fostul primar comunist al municipiului Bistriţa, a fost un cetăţean român, tatăl de origine maghiară, Veres, din Beclean, iar mama sască, nascută Weingartner, a purtat numele mamei, probabil că în acele timpuri un nume cu rezonanţe germane dădea mai bine la dosar. A fost absolvent de politehnică, inginer, membru PCR.

Andrei Weingartner a avut neşansa, dacă putem spune aşa, că a ajuns primar al Bistriţei în 1971, perioada cand a început al doilea mare val al emigrării populaţiei de origine germană din România, de după cel de-al Doilea Război Mondial. S-a vorbit, şi asta este un alt neadevăr strigător la cer, că regimul comunist, Ceauşescu, i-a vândut pe saşi, inclusiv pe cei din Bistriţa.

Nu România, nu regimul comunist a făcut acest lucru, iniţiativa de emigrare a saşilor a venit din exterior, de la autorităţile Germaniei Occidentale.

Şi a fost în primul rând o operaţiune a serviciilor secrete ale celor două ţări, respectiv a organelor de securitate şi a omologilor vest-germani.

Germania Occidentală avea nevoie de fortă de muncă ca de aer, în condiţiile de după război. Emigrarea saşilor din România a venit ca o gură de oxigen pentru economia germană. În perioada respectivă au ajuns şi turcii în Germania, pentru compesarea forţei de muncă distrusă de război, ajungând astăzi să reprezinte un procent important din populaţia acestei ţări.

Sigur, s-au dat bani, suma totală vehiculată platită de Germania României se ridică undeva la 1 miliard de mărci. Banii nu au intrat în conturile personale ale conducătorilor comunişti ai României, nici în cele ale lui Gheorghiu Dej, nici în ale lui Nicolae Ceauşescu, ci au intrat în conturi ale statului român şi au fost folosite pentru necesităţile economiei, într-o primă etapă, şi ulterior pentru plata datoriei externe.

Niciodată Germania nu o sa spună că Ceauşescu i-a vândut pe şvabi şi pe saşi.

 În Bistriţa şi în judetul Bistriţa-Năsăud, ţiganii reprezentau la vremea respectivă, prin anii 1970,  circa 3,9-4% din totalul populaţiei, fiind situaţi pe locul trei ca pondere, după români şi maghiari. În judeţ cei mai mulţi ţigani se găseau în comunele Teaca, Lechinţa, Romuli, Zagra, Reteag şi Livezile. Comunităţi compacte de ţigani se găseau şi se găsesc şi în comuna Tiha-Bârgăului, satul Tureac, în zona numită Bozgani, Rusu-Bârgaului, catunul Bureauca, zona Budacului şi Vermeş.

În mediul urban cei mai multi ţigani locuiau în Bistriţa, proporţia fiind undeva între 4-5% .

În perioada comunistă, ţiganii au avut o situaţie  mai aparte în judeţul Bistriţa-Năsăud, unii dintre ei fiind implicaţi în edificarea noului regim şi acest fapt a condus la apariţia unor prejudecăţi, existând voci care au pus şi pe seama acestor minoritari instaurarea modelului sovietic de la noi, afirmându-se despre ţigani că ar fi constituit instrumentele „declasate” şi „brutale” ale aparatului de represiune, securitate şi miliţie. Există un adevar în acest lucru, mulţi ţigani au fost folosiţi de către regimul comunist pentru consolidarea regimului, dat fiind faptul că aveau o „origine socială sănătoasa”, iar, în plus, fusesera şi victime ale regimului antonescian.

Aşa se explică faptul că mulţi primari, ofiţeri inferiori din Miliţie şi Securitate, au fost etnici ţigani şi singura lor pregătire a fost cursurile rapide la Şcolile de Partid.

Comuniştii au dus începând cu 1948, în zona Bistriţei, şi nu numai, o politică de sedentarizare a ţiganilor nomazi, iar în luna aprilie a aceluiaşi an s-a declanşat o vastă operaţiune de identificare, inclusiv a şatrelor de ţigani şi înregistrare a lor la Birourile de Evidenţă a Populaţiei. A fost o operaţiune dificilă şi de lungă durată care a presupus întocmirea actelor de identitate şi atribuirea de nume uzuale româneşti. Acest aspect a fost o acţiune care a revoluţionat comunităţile de ţigani, majoritatea neavând decât un singur nume şi de multe ori cu conotaţii vulgare, pornografice, antisociale.

Regimul comunist a căutat să „românizeze” şi habitalul ţiganilor, prin sedentarizare şi măsuri de eliminare a nomadismului. Odată cu politica de sistematizare a municipiului Bistriţa, a politicii de industrializare, crearea zonei industriale, edificarea noilor cartiere de locuinţe, ţiganii au fost mutaţi din diferitele locaţii unde sălăşluiau pe raza oraşului, în casele rămase pustii după plecarea saşilor.

Această operaţiune a coincis practic cu inceperea mandatului în calitate de primar al municipiului Bistriţa a lui Andrei Weingartner. Practic relocarea acestora s-a facut cu aprobarea celor de Comitetul Judeţean al PCR Bistriţa-Năsăud, prim-secretar era la data respectivă, un alt român neaoş, Adalbert Crişan, membru al Comitetului Central al PCR, dar şi Preşedintele Consiliului Judetean Bistriţa-Năsăud şi a conducerii PCR de la centru. Asemenea fenomene, pe o scară mai mică sau petrecut şi în alte oraşe din România.

În momentul respectiv ţiganii locuiau la periferiile Bistriţei în cocioabe şi bordeie insalubre.

Despre situaţia ţiganilor din Bistriţa, cel mai concludent vorbeşte un document adresat Consiliului de Miniştri, la 28 iunie 1952, despre o comunitate formată din 5.980 de suflete.

„În general locuiesc în case şi bordeie şi numai în mică măsură în corturi. Aşezările acestei populaţii sunt la periferia localităţilor şi sub formă grupată. Locuinţele sunt insalubre, cu excepţia câtorva cazuri din oraşul Bistriţa. Condiţiile sanitare le lipsesc din cauza insalubrităţii locuinţelor şi a alimentaţiei insuficente. În ceea ce priveşte viaţa culturală, această categorie de populaţie în ultimii doi ani a reuşit să fie încadrată în acţiunile de culturalizare a maselor, astfel că populaţia şcolară frecventează şcolile în proporţie  de 50-60%, iar numărul analfabeţilor este de 30%. Ocupaţiile mai frecvente sunt următoarele, la sate, fierari, cărămidari, cei mai mulţi, geambaşi, muncitori forestieri, muncitori agricoli şi o mică parte muzicanţi. La oraşe, ospătari, chelneri, muzicanţi, hingheri, măturători”.

Dat fiind politica de industrializare a oraşului, construirea zonei industriale, a noile cartiere unde urma să fie amplasată forţa de muncă necesară fabricilor şi uzinelor care se ridicau într-un ritm alert, a apărut necesitatea ca ţiganii să fie relocaţi, urmând să fie plasaţi  în spaţii de locuit mai decente, salubre.

Planul relocarii ţiganilor a fost discutat la nivelul Comitetului Judeţean al PCR, a Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud, dar şi la nivelul Primăriei şi a Consiliului Popular Bistriţa.

“Operaţiunea” a constat în mutarea treptată a ţiganilor pe măsură ce saşii emigrau în Germania şi eliberau locuinţele deţinute. Au fost vizate în special spaţiile locuibile din zona actuală a Pietonalului, fosta stradă Calea Armatei Roşii, str. Dornei, str. Teilor (actual Gh. Şincai, str.Titulescu, Piaţa Mică, Piaţa Petru Rareş, str. Albert Berger. Str. Mihail Kogalniceanu etc.)

Nici un moment gruparea ţiganilor în centrul istoric al municipiului Bistriţa nu a fost văzuta ca o ghetoizare, era împotriva principiilor autorităţilor timpului, a politicii PCR, dar comasarea acestora a permis un control mai riguros asupra comunităţii ţigăneşti din Bistriţa, implicit în domeniul prevenirii şi reducerii criminalităţii în rândurile acestei etnii.

S-a preconizat de către primarul Andrei Weingartner, de autorităţile comuniste, ca această măsură să dureze câţiva ani, până când reuşeau să construiască blocuri de locuinţe, iar ţiganilor să le fie repartizate treptat apartamente în blocurile nou construite împreună cu populaţia majoritară.

O primă încercare s-a facut prin anii 1979-1980, când din cota alocată de apartamente pentru cetăţenii care aveau un loc de muncă stabil, pe platforma industrială a oraşului, muncitori, funcţionari publici, cadre ale MI, Armată, s-a repartizat şi acestora un număr de apartamente. Experimetul s-a făcut în mai multe blocuri de pe strada Sucevei, în cele situate lângă fosta fabrică de bere şi baza de producţie a IACM Bistriţa.

“Operaţiunea” a fost un eşec total, ţiganii mutaţi în apartamentele respective, într-o perioadă scurtă de timp le-au distrus la propriu, au dat foc la geamuri şi la uşi, au făcut foc deschis în apartamente, au adăpostit caii în apartamentele de la parter, au descompletat şi distrus instalaţiile de apă şi sanitare.

Mai mult, au creat o stare de disconfort prin comportarea specifică acestei etnii faţă de ceilalţi locatari, nu de puţine ori organele de ordine, miliţia, au avut de rezolvat nenumărate situaţii conflictuale.

Este o situaţie identică cu ceea ce se întâmplă în prezent, “operaţiunea” inversă de remutare a ţiganilor din centrul istoric al Bistriţei de către primarul Ovidiu Creţu în blocurile sociale, blocuri ANL, locuinţe de necesitate.

Comportarea acestora lasă de dorit, generând proteste din partea celorlalţi locatari, nu-şi achită chiriile, cheltuielile privind plata facturilor de întreţinere, apă, curent electric, gaz, distrug şi devastează spaţiile publice.