Cultura noastra locala e de tip “bananier”

În schimb, responsabilii pentru cultură din judeţul nostru continuă să ne plictisească cu nesfârşitul lanţ de spectacole folclorice, de care probabil şi cei mai înverşunaţi susţinători ai folclorului s-au cam săturat; sume prea importante se investesc de zeci de ani în deplasările ansamblurilor folclorice bistriţene sau în manifestări sforăitoare precum festivalul “Nunta Zamfirei”. În tot acest timp, scriitorilor din noua generaţie, din Bistriţa sau Sângeorz-Băi, recunoscuţi de cei mai mari critici literari din ţară drept autori care vor fi studiaţi peste 20 de ani în manualele de licee, nu li se arată nici cel mai mic gest de recunoştinţă, ce să mai vorbim de gesturi simbolice în bani!

Cultură “bananieră”

Aşa cum există în lume republici bananiere, aşa există pe plan local, adevărate judeţe bananiere. Cultura din Bistriţa e de nivel “bananier” pentru că e cantonată în orizontul îngust al spectacolelor folclorice repetate de la an la an sau la nivelul festivalurilor de tip “Zilele Bistriţei”, care nu sunt decât prilej pentru a se consuma hectolitrii de bere şi pentru a se face o mizerie de nedescris în centrul istoric al oraşului.

Aşa se face că nu ştim nimic despre blazoanele de pe mormintele din cimitirul evanghelic; nu ştim nimic despre defuncţii pe al căror epitaf stau scrise patronime franceze sau engleze; nimic despre acel episcop al cărui „gisant” (lespede în basorelief) stă de secole în faţa altarului Bisericii Evanghelice; nu ştim nimic despre istoria unor mari familii burgheze precum Textoris şi nimic despre scriitori de limba germană precum Franchy, care s-a născut în Bistriţa şi pentru care din fericire, exista măcar o placă memorială, plasată pe faţada fostei sale case. În Germania, se spune, există monografii despre anumite familii săseşti care au trăit în acest areal timp de generaţii – de ce nu se traduc aceste monografii? Dar bineînţeles, aceasta este o întrebare care nu are cum să-şi primească răspunsul într-o cultură locală de tip bananier.

Trecutul Transilvaniei, o mare necunoscută

Pentru întreaga Transilvanie lucrurile stau la fel. Istoricilor de pe la Bucureşti, Iaşi ori Cluj le este jenă să vorbească în manualele şcolare despre acei Prinţi de Transilvania, precum Gabriel Bethlen, care s-au distins în Războiul de 30 de ani, sau despre nobilul irlandez Karl O'Donnell, numit de împărăteasa Maria Tereza, guvernator în Transilvania. Mai rămân mulţi Samuel von Brukenthal de descoperit în arhivele noastre…

Nici personalităţile din secolul al XX-lea nu au parte de mai multă iubire din partea istoricilor sau edililor: o figură academică precum aceea a filozofului marxist şi sociologului literaturii, Georg Lukacs, ar merita măcar o placă memorială undeva în municipiul Cluj (acest gânditor, maghiar de origine israelită, şi-a terminat doctoratul în drept la Universitatea din Cluj).

Valorile bistriţene, neglijate

Istoria şi cultura Bistriţei nu este niciun moment legată («responsabilii cu cultura» sunt de vină) de cea a Transilvaniei din toate secolele şi de cea a Europei. Cândva, spunea istoricul transilvănean Tudor Sălăgean, Mihai Viteazul aştepta pentru una din bătăliile sale decisive, tunuri din partea cetăţii rebele a Bistriţei. Astăzi, puţini localnici mai ştiu măcar ce semnificaţie are capul de struţ cu o potcoavă în cioc, de pe blazonul vechi al oraşului sau că una din cele mai frumoase colecţii de covoare de rugăciune islamice, care ar trebui să se afle în custodia Bisericii Evanghelice din Bistriţa, se află, nu ştim de ce, la Nürenberg…

George Coşbuc, necunoscut

În fiecare seară, pe anumite lungimi de undă, puteţi asculta pe postul Radio France International, vocea poetului şi jurnalistului bârgăuan Dinu Flămând, vorbindu-vă de la Paris.

 

Puteţi citi în cărţile unuia din cei mai mari stilişti ai literaturii române, Radu Petrescu, descrierea amănunţită a drumului «cu cursa» de la Bistriţa la Satul Nou, sau de la Prundul Bârgăului la Bistriţa. Puteţi, de asemenea, să citiţi cu alţi ochi pe George Coşbuc, despre care specialiştii din judeţ nu ne spun decât jumătate de adevăr: spre exemplu că exegeza sa la «Divina comedie» de Dante Alighieri, comportă o cunoaştere excepţională a teologiei scolastice catolice şi că e comparabilă, în calităţile ei, cu aceea a unor mari medievalişti, precum Etienne Gilson. Puţini dintre dumneavoastră pot însă să se bucure sau să se mândrească de/cu aceste valori locale, dată fiind (de 20 de ani încoace sau şi mai bine) intoxicaţia şi suprasaturaţia cu folclor, spectacole şi festivaluri gălăgioase şi vulgare.

În tot acest peisaj dezolant, programul de concerte de muzica de cameră de la Sinagoga din Bistriţa, vine ca o binecuvântare. Dar tot nu e destul!
La capitolul colocvii culturale, de ce nu s-a gândit nimeni să-l cheme pe Mircea Cărtărescu pentru a ţine o serie de conferinţe autoexplicative? Respectivul prozator este doar atât de legat de judeţ şi mai ales de Sângeorz-Băi, prin familie…

Mihai Trişcaş