Cu românii şi maica Teodosia din Meteora, singura călugăriţă străină acceptată acolo în 900 de ani de istorie!

Printr-o fericită coincidenţă suntem programaţi să vizităm, de Sfântă Mărie, Meteora – puternicul centru monahal încă din secolul al XII-lea al ortodoxiei din Răsărit. Aflat pe vârfurile unei “păduri” de stânci din Câmpia Tessaliei, cu vârfuri înalte de sute de metri, Meteora e unul din cele trei puncte importante ale lumii ortodoxe, alături de Ierusalim şi Muntele Athos şi reprezintă locul unde sute de călugări, adevăraţi străjeri ai conştiinţelor – prin post şi rugăciune, mijlocirea voinţei, supunere şi austeritate – alungă păcatele oamenilor. Aici, pe lângă cele două românce dedicate comerţului cu obiecte de cult, am întâlnit-o şi pe maica Teodosia, o călugăriţă născută în Suceviţa care de 22 de ani se roagă  încontinuu pentru binele acestei lumi.

La poalele Meteorelor

Avem programate pe parcursul zilei vizite la două dintre mănăstirile renumitului centru de la Meteora: Marele Meteor şi Rusanu. După ce parcurgem, venind dinspre Paralia Katerini, o parte din Câmpia Thessaliei ajungem în sfârşit la poalele Meteorelor. Însă înainte de a purcede la drum pe serpentinele care duc la şiragul de mănăstiri facem un popas în micuţa localitate Kalambaka – Meteora, unde funcţionează unul dintre cele mai importante magazine-ateliere de icoane pictate şi obiecte de cult din Grecia. Acolo, spre marea noastră surpriză întâlnim două românce, ambele stabilite prin căsătorie în Grecia. Prima este Ofelia Papaiannou Nicoulescou, bucureşteancă la origine – cea care de ani de zile le prezintă turiştilor fascinanta lume a produselor bisericeşti create la Kalambaka – Meteora, renumite în întreaga lume. Deşi între valurile de turişti  sunt intervaluri de numai cinci-zece minute, aceasta, cu profesionalism îşi face timp şi pentru a răspunde unor întrebări ale subsemnatului.

Mărturiseşte d-na Ofelia:  “Sunt originară din Bucureşti, am terminat Facultatea de Management Turism, ASE şi locuiesc în Grecia de 20 de ani. Am o fiică de 17 ani,  în ultimul an la liceul de muzică din Trikala, care cunoaste foarte bine limba româna: scrie, citeşte şi este mândră de originile ei. Este posibil să studieze la Bucureşti, dar ne vom hotărî asupra acestui lucru doar anul viitor. Mi-am întâlnit soţul în Bucureşti în anul 1991, prin intermediul unor prieteni comuni, pe vremea când el era student la IEFS, Facultatea de sport. Astfel, după o prietenie de 5 ani, cu multe suişuri şi coborâşuri, ne-am căsătorit în anul 1996, după tradiţiile greceşti, la Meteora. În anul 1997 am început să lucrez la Atelierul de Icoane Bizantine, “Zervopoulos Icons”, în calitate de ghid îndrumător pentru turiştii care vizitau Atelierul nostru. Practic, prezint modul de pictare a icoanelor după tehnica originală bizantină – pe pânză sau lemn vechi, cu foiţă de aur sau tempera – majoritatea operaţiunilor fiind efectuate ad-hoc, în faţa vizitatorilor, de către artişti talentaţi şi experimentaţi, astfel încât cei ce ne vizitează au ocazia să părăsească magazinul-atelier cu un obiect religios creat chiar sub ochii lor”. Curios, o întreb pe d-na Ofelia dacă profunda religiozitate a locului a transformat-o în vreun fel. Răspunde aceasta, fără urmă de şovăire: “ Am cunoscut aici foarte mulţi oameni veniţi din toată lumea şi toţi au fost fermecaţi şi impresionaţi de măreţia mănăstirilor de la Meteora. Într-adevar, senzaţia care te cuprinde aici este că te afli alături de Dumnezeu – şi la fel e şi acolo, sus, pe stâncile erodate de vânt şi ploaie. Contactul cu lumea spirituală, cea plină de mister a icoanelor, cât şi a tehnicii de pictare a fost marcant pentru mine. Am citit  multe lucruri de-a lungul anilor despre iconele religioase şi despre viata Sfinţilor. Din păcate, la început educaţia mea religioasă avea multe lacune,  dar între timp acestea au fost umplute cu lecturi despre viaţa aspră şi plină de har a Sfinţilor. După toţi aceşti ani de şedere în această zonă pot vorbi despre un câştig vizibil şi pentru caracterul meu, nu numai pe planul socio-cultural: am devenit o persoană mult mai comprehensivă cu cei din jur, drept pentru care mă simt binecuvântată”. D-na Ofelia se opreşte brusc fiindcă un angajat o solicită să întâmpine noul grup de turişti care se află deja la intrare. Ne luăm rămas bun şi-i mulţumesc, la rândul meu pentru amabilitate şi mă îndrept spre cealaltă româncă de la magazinul “Zervopoulos Icons”, d-na Florina Săpunaru, o tânără în vârstă de 33 de ani, originară din Buzău, cu studii superioare absolvite la Constanţa. Deşi e asaltată de turiştii grupului, pentru a-i servi cu diverse produse, apucă totuşi să rostească două fraze:  “Aici trăiesc de opt ani, sunt căsătorită cu un cetăţean grec şi avem împreună doi copii, iar dacă n-ar fi fost întâlnirea cu soţul meu, poate că la ora aceasta aş fi fost tot în România. De asemenea, să ştiţi că îmi face plăcere să mă aflu aici”. Ieşim din atelierul-magazin, deja plin-ochi de vizitatori, deoarece suntem avertizaţi de către ghidul nostru, Mircea Nagal-Ursuleac – un tânăr timişorean în vârstă de 29 de ani, doctorand în istorie – că trebuie să ne grăbim dacă vrem să ajungem primii la “perla” Meteorelor, Mănăstirea Marea Meteoră şi să o vizităm în voie, fără a fi tulburaţi de sutele de turişti ce urmează să apară curând, îmbarcaţi în mai multe autocare.

Meteora: locul dintre pământ şi cer

Pornim pe serpentinele masivului şi rămânem muţi de emoţie. Cele şase mănăstiri ale Complexului monahal Meteora – din totalul de 21 câte au existat până în deceniile trecute – sunt construite pe câteva din cele peste o mie de stânci imense, golaşe, formate în urmă cu 60.000.000 de ani, în perioada terţiară, înalte de peste patru sute de metri. Călugării spun că formele acestea de relief au fost create de către Dumnezeu parcă special pentru înţelepţii asceţi sosiţi aici spre a fi mai presus de frământările lumeşti, reprezentând şi locul unde primii asceţi şi-au înjghebat încă din secolul al XII-lea mănăstiri şi sihăstrii, ce constituie – după muntele Athos – al doilea centru monahal al Greciei. Denumirea Metorei, conform cronicilor, a fost inspirată de ctitorul  Sfintei Mănăstiri “Schimbarea la Faţă”, cuviosul Athanasie Meteoritul  (1343/4 d.Hr.), numind astfel stânca „Piatra Lată”, unde  acesta s-a retras din lume. Mai târziu a fost consacrat numele general al stâncilor, deoarece „meteor” înseamnă cel ce pluteşte în văzduh, între cer şi pământ. Din cele 21 de mănăstiri care existau în trecut la Meteora astăzi funcţionează numai şase, şi anume: Mănăstirea „Schimbarea la faţă a lui Christos” (Marele Meteor), Mănăstirea „Varlaam”, Mănăstirea „Sfânta Treime”, Mănăstirea „Sfântul Primul Martir Ştefan”, Mănăstirea „Rusanu” şi Mănăstirea „Sfântul Nicolae Anapafsa”, pe când celelalte 15 sunt nelocuite şi în ruină. Ajungem, după câteva minute la Mănăstirea Marea Meteoră, cu hramul “Schimbarea la Faţă”, aflată la altitudinea de 613 metri. Urcăm “apostoleşte”, pe o arşită teribilă, cele aproape 200 de trepte de piatră. Ajungem – după câteva popasuri – în incinta celei mai mari şi mai reprezentative mănăstiri a Meteorelor.

Ne întâmpină, zâmbitoare, Eleni Liaku, ghidul nostru grec – singura vorbitoare de limba română din rândul ghizilor din zonă, absolventă de filosofie şi jurnalism. Ne face un mic istoric al mănăstirii, arătând că aceasta a fost înfiinţată pe stâncă de către Athanasie Meteoritul, venit aici din Muntele Athos, iar tot el este cel care a transformat-o în 1344 într-o lavră (n.n. – mare mănăstire cu chiliile construite la distanţă, precum casele dintr-un sat) vestită până în zilele noastre. Adaugă cu regret că deşi între secolele XVI – XVIII mănăstirea număra până la 300 de monahi şi eremiţi, astăzi mai slujesc doar cinci. Ne conduce apoi spre centrul complexului de clădiri unde domină priveliştea vechiului turn de ridicare al aşezământului, cu sistem de scripeţi şi înălţimea totală de 106 metri, cu balcon de lemn de unde atârna plasa din vechime, donaţia voievodului Neagoe Basarab. Acesta a fost înlocuit în anul 1922 cu o scară loxată cu trepte săpate în piatra stâncoasă, ce duce la poarta principală a mănăstirii, iar noi contemplăm în voie, atât balconul vechi cu elevatorul de lemn “vrizoni”, cât şi vechea plasă, excelent conservate.

Preoţii români piratează turismul

Ne deplasăm apoi într-o pivniţă, transformată în muzeu, unde la loc de cinste tronează o măcinătoare de porumb, marca Schramm Huttle Schmidt – S.P.A. Topleţ, despre care Eleni mărturiseşte că nu-i cunoaşte istoria, doar a aflat că ar fi fost o donaţie a guvernului interbelic al României. Profitând de faptul că vizitatorii sunt lăsaţi să viziteze în voie mănăstirea, mă apropii de Eleni, însoţit de Mircea, ghidul nostru pe toată durata sejurului în Grecia şi o rog să-mi împărtăşească din experienţele avute cu concetăţenii noştri de-a lungul anilor. Aceasta îmi răspunde într-o limbă românească destul de curată: “De zece ani mă ocup de turiştii români care vizitează Meteorele şi mărturisesc, uimită, că tot mai puţini tineri sunt atraşi de vizitarea acestor mănăstiri. Practic, sunt lipsiţi de credinţă, preferând vizitarea insulelor greceşti şi chefurile ce se organizează pe acolo. Plus că mai este un aspect: preoţii din România care însoţesc grupurile de credincioşi nu au calificare pentru a funcţiona ca şi ghizi şi, practic, ne fură clienţii. Ei ar trebui să acceseze o agenţie de turism şi nu o fac – şi în acest fel spală bani neplătind taxe la stat”. Intervine în discuţie şi Mircea, bucuros totuşi că i s-a ridicat “la fileu” o problemă pe care o are şi el cu preoţii noştri: “Vin mereu, fără temei legal, din sătucele româneşti, diverşi preoţi însoţiţi de turişti din rândul credincioşilor şi încasează bani care numai ei ştiu unde se duc. De pildă, în Grecia dacă vorbesc în faţa turiştilor fără să am licenţă – a cărei obţinere durează trei ani! – ajung să fac puşcărie. Şi la fel e şi-n Italia, Austria şi-n alte ţări civilizate. Până şi Bulgaria s-a raliat acestei legi, pe când România întârzie înfiinţarea unei Federaţii a Ghizilor pentru Turism, pentru că nu se doreşte acest lucru şi se desfăşoară lupte interminabile pentru “ciolan”, adică pentru postul de conducător al federaţiei. De asemenea, cred că ar trebui înfiinţată o poliţie a turismului – aşa cum există peste tot în lume – şi nu e de mirare că vin şi în Timişoara, oraşul meu natal, falşi ghizi sârbi sau unguri care, profitând de legislaţia inexistentă, fac bani grei fără să plătească impozite statului român”.

Întâlnirea cu maica Teodosia, sfânta din România 

Părăsim Mănăstirea Marea Meteoră după care parcurgem la vale, cu autocarul,  încă vreo câţiva kilometri. Ajungem, în fine, la mănăstirea Rusanu, situată la altitudinea de 484 de metri. Un ansamblu încântător, cu patru etaje, care a căpătat forma arhitectonică de bază în deceniul trei al secolului al XVI-lea, populat astăzi de 16 măicuţe, opt tinere şi opt bătrâne, cea mai în vârstă având 90 de ani. Aflasem de la Eleni Liaku un fapt tulburător – anume că în această mănăstire se află şi o măicuţă româncă, Teodosia. Ajunşi la Rusanu, Mircea se dă peste cap şi reuşeşte să-mi faciliteze o întâlnire cu românca. Întâlnirea cu maica Teodosia a fost cu adevărat de neuitat: întâlnirea noastră – iniţial prevăzută ca o confesiune a subsemnatului – s-a transformat, încet-încet într-un interviu în toată regula. După o lungă discuţie de tatonare, în care măicuţa mă “scanează”, aflu că provine din Suceviţa şi înainte de venirea la mănăstirea Rusanu a slujit unsprezece ani la mănăstirea Durău din judeţul Neamţ. De asemenea – precizează ea – aici se află de alţi unsprezece. Îşi continuă apoi mărturisirea, cu naturaleţe, nu înainte de a pune în faţa mea o tăviţă cu apă rece, suc şi o ciocolată în formă de peşte: “Viaţa de aici e mult mai severă decât se crede şi unii văd Meteora ca pe un complex turistic şi de comerţ. Dar eu vă asigur că nu-i aşa, fiindcă noi practic ne rugăm aici tot timpul, ca să ţinem lumea în echilibru prin rugăciunea noastră  – cea mai importantă armă a creştinului. Doar prin rugăciune îi aducem pe tineri aici şi rugăciunea le rezolvă problemele. Asta pentru că ei sunt prinşi de alte curente, oferte ale lumii la care de-abia mai rezistă şi le fac faţă, astfel că nu reuşesc să-L cunoască pe Domnul. Iar mănăstirea aceasta nu e locul unde femeile care vin îşi pun fustă lungă, broboadă pe cap, vizitează biserica şi apoi pleacă. Mănăstirea e legată de fapt de modul în care noi, călugăriţele de aici, trăim ortodoxia şi creştinismul intens şi căutăm valorile reale, profunde, nu cele de suprafaţă. Iar la tot ce se întâmplă în lume mamele, cred eu, sunt cele mai bune profesoare pentru copiii lor – fiindcă dacă nu-i învaţă să se roage nu rezolvăm nimic, niciodată. Aceasta e singura avere a omului, să spunem la Domnul ce ne doare şi fiecare trăire sau suferinţă care vine de la el ne căleşte”. Arată apoi că n-a părăsit această culme niciodată, de la sosirea sa din România – şi habar nu are ce se întâmplă în localitate, pentru că e prea ocupată cu rugăciunea şi cu iubirea lui Christos. Adaugă, săgetându-mă cu privirea, dar touşi binevoitoare: “Vorbim de la om la om – cu fratele, sora, prietenii – dar nu rezolvăm nimic, fiindcă 99 la sută din vorbele omului sunt în vânt. Dar când îi spunem Domnului, problema noastră se rezolvă cumva diferit: asta pentru că Domnul vede altfel lucrurile, nu le rezolvă prin logica şi mentalitatea omenească, iar tot ce putem noi face pentru izbăvire sunt trei lucruri – rugăciunea, răbdarea şi dragostea”. La întrebarea referitoare la dificultatea vieţii de mănăstire, maica Teodosia îmi răspunde misterios: “E greu, dar se merită. Se spune îndeobşte că dacă oamenii ar şti cât e de greu în mănăstire n-ar mai intra nimeni, dar pe de altă parte dacă ar şti cu adevărat cât e de frumos şi câtă “plată” ai, atunci ar intra toţi. Deci, vă daţi seama cum e să stai într-o chilie de doi metri, astea nu sunt de la noi, sunt de la Domnul din clipa în care te-ai născut. Domnul ştie din prima clipă ce vei face în viaţă şi la timpul potrivit când te cheamă auzi glasul Lui şi-L urmezi, fiindcă simţi această trăire care lucrează în inima ta”. Îmi dă  un semn discret prin care mă anunţă că întâlnirea noastră s-a cam încheiat. ”Uite, eu stau aici fără internet, televizor, pentru că nu mi le doresc, doar maicile care au legături cu treburile administrative au aşa ceva. Eu n-am timp deloc şi nu mai vreau să-mi încurc mintea atâta timp cât nu mi se cere asta. Iar faptul că sunt prima româncă şi cetăţeană străină de Grecia, aflată aici în cei 900 de ani ai existenţei Meteorelor, a fost dorită tot de către Domnul. Mai există două surori din Australia în acest complex, la mănăstirea “Sfântul Ştefan”, dar ele sunt grecoaice care au copilărit acolo”. La vederea feţei mele entuziasmate la auzul “ştirii exclusive” – care în mod sigur n-a mai apărut undeva în presă, deoarece maica dialoghează pentru prima oară cu un jurnalist –  aceasta mă pune cu botul pe labe: “Nu trebuie să ne impresioneze nişte cuvinte sau istorii – ceea ce căutaţi dumneavoastră – fiindcă pentru Domnul acestea sunt lucruri simple şi pentru El nu contează decât rugăciunea şi faptele bune. Noi trebuie să primim şi binele şi răul, normal, fără entuziasm sau disperare. La Domnul nu există graniţe, n-are nicio treabă cu graniţele statale şi e prezent peste tot, chiar şi acum, cu noi în această chilie”. Iar la despărţire, după ce îmi interzice cu fermitate să o fotografiez, Teodosia îmi strânge mâna într-a sa ca într-o menghină. Cobor ameţit scările înguste până la autobuz, unde mă aşteaptă Mircea, ghidul nostru – uşor îngrijorat, dar bucuros pentru reuşita mea.  Luându-mă cu vorba cu măicuţa – depăşisem cu destule minute timpul acordat vizitării mănăstirii Rusanu şi turiştii din grup dădeau deja semne discrete de nerăbdare.

Sorin Grecu