Cine se teme de muzica romaneasca?

Atât de mare este forţa muzicii, încât anumiţi moralişti, precum Lev Tolstoi, în povestirea «Sonata Kreutzer», ţine muzica drept responsabilă de multe rele, printre care ar fi şi acela că împinge la visare, la divorţul iresponsabil de realitate, la reveria fals-romantică care duce femeile şi bărbaţii pe cai uşoare şi alunecoase…

Educaţia muzicală cultă

Bineînţeles, cele de mai sus sunt păreri ale unor oameni care au trăit în epoci în care muzica era parte indisolubilă dintr-o viaţă socială foarte inventivă şi foarte bine educată. Astăzi în schimb, gustul pentru muzica de tip clasic s-a cam stins. Simpatia pentru muzică este poate mai mare ca oricând – zeci de posturi de televiziune propun genuri diferite de muzică, la orice oră din zi şi din noapte, internetul fiind de altfel mediul prin care schimburile muzicale se fac cel mai rapid, cel mai democratic şi cel mai ieftin cu putinţă.

Cu toate acestea o anumită educaţie muzicală s-a pierdut. Trebuie să fii un trecător bistriţean indiferent şi să intri din întâmplare în Sinagoga din Bistriţa în timpul unei competiţii de canto, pentru a-ţi da seama de acest lucru. Aşa am făcut eu. În Sinagogă se desfăşura ziua a doua a concursului naţional de muzică românească “Sigismund Toduţă” şi picasem tocmai în timpul probelor de canto.

Efectul a fost mare. Deşi era vorba doar de liceeni sau poate de elevi de clasa a 8-a, vraja primordială a muzicii culte şi-a făcut imediat efectul asupra mea, mai ales că era vorba în exclusivitate de piese compuse de autori români, lieduri, arii de operetă sau prelucrări după folclorul românesc.

ICR nu prea ştie să exporte cultură românească în marile capitale

A propos de muzica românească, ea este puţin promovată… În staţiile de metrou din Paris sau Berlin, turistul român poate observa cât de bine sunt promovate valorile muzicilor naţionale ale unor state precum Ungaria sau Polonia. Campaniile de promovare sunt foarte bine făcute şi sprijinite cu sume foarte generoase. Aşa se face că în respectivele staţii de metrou – şi ce să mai vorbim de afişierele de operă sau de la filarmonicile din marile capitale – nume ca Bartok, Kodaly sau Ligety, pentru Ungaria sau Penderecki, pentru Polonia sunt mereu prezente pe afişe de-a lungul anilor. Enescu însă este un nume care apare mai rar pe aceleaşi afişe. Asta din cauză că Institutul Cultural Român este mai slab pregătit în marketingul cultural decât Centrul Cultural Maghiar sau cel polonez, din Chicago, Londra sau Roma.

Muzica clasică ori contemporană nu sunt relicve cu neputinţă de utilizat

Vă invit însă să faceţi un test pe străzile din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, printre tinerii fără pregătire muzicală – întrebaţi-i dacă numele Dinu Lipatti le spune ceva. Veţi fi dezamăgiţi de răspunsuri. Cu toate astea, muzica clasică ori contemporană nu sunt relicve cu neputinţă de utilizat de către cultura pop a tinerilor noştri. Cunoscuta trupă de rock alternative din Oxford, Radiohead, îşi afirmă ori de câte ori are ocazia filiaţia muzicală ce pleacă din opera compozitorului polonez de muzică contemporană Krzysztof Penderecki şi mai ales din piesa cunoscută sub numele “Threnody to the Victims of Hiroshima”.
Românii nu-şi cunosc propria muzică, deci cum ar putea s-o exporte drept produs cultural?

Concursul de muzică românească de la Bistriţa

La Bistriţa, între 15 şi 17 mai 2009 s-a desfăşurat acest Concurs Naţional de Interpretare a Muzicii Româneşti “Sigismund Toduţă”, la care au participat elevii şcolilor şi liceelor de artă din Alba Iulia, Baia Mare, Cluj, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Sighetu Marmaţiei, Suceava, Râmnicu Vâlcea, Bistriţa, Târgu-Mureş, Bucureşti.

Concursul s-a desfăşurat pe patru secţiuni: pian, canto, instrumente cu corzi, percuţie şi instrumente de suflat. Gala laureaţilor a avut loc duminică, 17 mai, la Sinagoga din Bistriţa, loc în care s-au desfăşurat o parte din probe. Organizatori au fost Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud, Liceul de Muzică Bistriţa, Consiliul local şi Primăria Bistriţa, Fundaţia Societatea de Concerte Bistriţa, Fundaţia Sigismund Toduţă – Cluj-Napoca, Asociaţia Cultural-Artistică “Hara”. Au fost interpretate în exclusivitate partituri instrumentale sau de canto de compozitori români: Gheorghe Dima, Enescu, Sigismund Toduţă, Sabin Drăgoi, Tiberiu Brediceanu, Constantin Râpă, etc..

Trebuie să acordăm o notă specială însuşi spaţiului Sinagogii care a părut un loc atât de potrivit şi de nobil pentru desfăşurarea acestui concurs, nu mai puţin nobil. Nu ştiu nimic despre acustică, dar cred că acest spaţiu a fost unul foarte potrivit pentru propagarea muzicii, el fiind şi foarte bine renovat, dintr-un punct de vedere estetic altul decât cel muzical.

Mulţi dintre tinerii muzicieni nu devin profesionişti

Mulţi dintre aceşti copii talentaţi nu vor lua calea profesionistă a muzicii. Este poate un lucru normal ca orchestrele şi corurile profesioniste să nu poată absorbi în totalitate numărul de absolvenţi de liceu de muzică şi de Conservator. Totuşi, astfel de concursuri de liceeni ar trebui mediatizate mult mai mult pe plan local, deoarece ele oferă o privire proaspătă asupra potenţialului biologic al unei naţiuni. Nu avem prea des ocazia să ne întâlnim cu posibilităţile creatoare ale unui tineret atât de intens şi riguros pregătit precum cel reprezentat de tinerii pianişti, violoncelişti sau interpreţi vocali.

Practicarea unui instrument muzical ar trebui să fie obligatorie în clasele mici

Pentru cine nu este introdus cum se cuvine în această lume a învăţământului muzical românesc lucrul care frapează cel mai tare este numărul foarte mare de şcoli de muzică din cuprinsul ţării. Totuşi, dacă am pune această cantitate de şcoli în contextul unei viziuni mai largi şi pe termen lung despre cultură, am putea ajunge la concluzia că numărul lor e insuficient. Da, din păcate absolvenţii nu-şi pot găsi întotdeauna de lucru în domeniul muzical profesionist, dar poate că nu aceasta este ţinta primară a unui astfel de învăţământ. Într-o lume ceva mai normală şi mai puţin constrânsă de considerente de ordin pecuniar, educaţia muzicală ar trebui să fie un pasaj obligatoriu al formării şcolare, indiferent de profilul liceului şi de facultatea pe care le urmează mai târziu elevii respectivi.

Mihai TRIŞCAŞ