După un singur termen, judecătoarele Ramona Vasile și Carmen Cont de la CA Cluj i-au înjumătățit fostului director din trustul Gazeta Aurel Muresan daunele morale primite la fond pentru cele 5 luni de arest preventiv îndurate fără vină. Motivarea a fost publicată chiar a doua zi după pronunțare: „Concluziile tribunalului privind condițiile de detenție, de transport, lipsa hranei sau apei s-au bazat exclusiv pe susținerile reclamantului. N-a prezentat dovezi.”
Judecătoarea Rodica Elisabeta Guzu de la Tribunalul Cluj a exagerat când i-a acordat jurnalistului Aurel Muresan – fost director executiv în trustul Gazeta – daune morale de 235.372,5 lei (echivalentul a 47.550 euro) pentru arestul preventiv îndurat în perioada 30 octombrie 2006 – 23 martie 2007, în dosarul „Gazeta” instrumentat, de către DIICOT, în condițiile în care Mureșan nu a prezentat dovezi pentru toate vătămările pe care a susținut că le-a suferit. Așa și-au motivat judecătoarele Ramona-Corina Vasile și Carmen-Maria Cont de la Curtea de Apel Cluj hotărârea prin care i-au diminuat lui Mureșan despăgubirile primite la fond: de la peste 235.000 de lei până la circa 101.500 lei (echivalentul a 20.300 de euro).
Uluitor este că decizia CA Cluj a fost pronunțată după numai un termen de judecată, la 17 mai 2022, fiind motivată chiar a doua zi.
Cea mai mare parte a motivării propriu-zise constituie citate din tratate de drept civil scrise de profesorii Corneliu Birsan și Constantin Statescu. Partea în care judecătoarele Carmen Cont și Ramona Vasile (soția procurorului Ionut Vasile, șeful DNA Cluj) își argumentează efectiv soluția este construită în jurul ideii că Tribunalul Cluj nu i-a solicitat petentului dovezi pentru toate sustinerile lui și nici bonuri fiscale care să dovedească punctual fiecare cheltuială. Mai mult: față de argumentul lui Mureșan potrivit căruia firma îi intrase în faliment pe parcursul procesului penal, iar el se îmbolnăvise grav în arestul preventiv, judecătoarele Ramona Vasile și Carmen Cont contraargumentează că falimentul nu poate fi pus în legătură cu procesul penal și că ziaristul putea să-și găsească alt loc de muncă. În plus, Curtea de Apel Cluj afirmă că instanța de fond a încălcat cutuma jurisprudențială a instanțelor civile, conform căreia pentru fiecare zi de reținere sau arestare nelegală ori nedreaptă, reclamantul merită daune morale de doar 100 de euro.
Prezentăm principalele pasaje din motivarea Curții de Apel Cluj (decizia nr. 216/2022 din dosarul nr. 2448/117/2018):
„I. Cu privire la solicitarea de acordare a daunelor morale pentru arestarea preventivă nedreaptă
În cutuma jurisprudențială constantă a instanțelor civile s-a conturat practica conform căreia pentru o zi de arestare nelegală să se acorde câte 100 de Euro cu titlu de daune morale.
În situația particulară a reclamantului, deși nu se poate reține arestarea nelegală, ci doar arestarea nedreaptă, Curtea constată, raportat la particularitățile specifice ale cauzei, că reclamantului i se pot, totuși, acorda daune morale de câte 100 Euro/zi pentru perioada arestării nedrepte.
Având în vedere că măsura arestării preventive nedrepte s-a întins pe o durată de 143 de zile, Curtea constată că suma totală care urmează să fie stabilită în favoarea reclamantului cu titlu de daune morale pentru arestarea preventivă nedreaptă, daune morale la care reclamantul este îndreptățit în temeiul art. 539 Cod procedură penală, coroborat cu Decizia C.C.R. nr. 136/03.03.2021, este de 14.300 Euro, sumă care urmează să fie plătită reclamantului în echivalent în lei la data plății, conform cursului BNR leu/Euro din ziua în care se va face plata. (…) Curtea constată că se impun a fi înlăturate concluziile tribunalului, referitoare la reținerea ca argumente suplimentare în sprijinul acordării unui cuantum substanțial mai mare al daunelor morale, a condițiilor de detenție, de transport, lipsa hranei sau apei în această perioadă, etc. (concluzii care, oricum, s-au bazat exclusiv pe susținerile reclamantului, care nu a prezentat nicio dovadă în acest sens), în condițiile în care reclamantul nu a investit instanța cu un petit având ca obiect acordarea de daune morale pentru condițiile de detenție.
Pe de altă parte, Curtea constată că suferințele morale pentru privarea de libertate pe perioada arestării nedrepte trebuiesc evaluate strict prin prisma privării de libertate în sine, pe perioada arestării preventive, iar nu prin prisma condițiilor de detenție sau a condițiilor în care reclamantul a fost transportat între diferite locuri de detenție, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect plata unor daune morale pentru prejudiciul moral ce i-ar fi fost cauzat prin condițiile de detenție, iar pe de altă parte, chiar dacă o astfel de cerere ar fi fost dedusă judecății în prezenta cauză, în privința acesteia ar fi fost incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune – termenul de prescripție fiind cel general de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul încetării detenției, 23.03.2007.
Practic, tribunalul a acordat reclamantului, implicit și indirect, despăgubiri morale și pentru condițiile de detenție, deși reclamantul nu a formulat o astfel de pretenție, pe care nici nu o mai putea formula din cauza împlinirii termenului de prescripție extinctivă.
În raport de toate aceste argumente, Curtea constată că daunele morale acordate prin sentința fondului sunt într-un cuantum nerezonabil si neechitabil, impunându-se a fi modificate, conform dispozitivului prezentei decizii, Curtea constatând că daunele morale care trebuiesc acordate trebuie să aibă natura unei consolari rezonabile și echitabile, iar nu să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză.
Indiferent de repercursiunile psihice suferite de reclamant, acestea nu pot constitui un fundament suficient pentru acordarea unor daune morale exagerat de mari și care să poată fi catalogate, finalmente, ca reprezentând o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, prin depășirea evidentă a scopului compensatoriu, rezonabil și echitabil, respectiv, consolatoriu pentru prejudiciul moral pe care l-a resimtit reclamantul.
II. Cu privire la daunele morale solicitate pentru interzicerea dreptului de a părăsi localitatea sau țara în perioada 23.03.2007 – 13.11.2012
Persoana îndreptățită nu poate pretinde, în temeiul art. 539 Cod procedură penală, repararea pagubei pentru interzicerea dreptului de a părăsi localitatea sau țara, o astfel de solicitare putând fi întemeiată doar pe dispozițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. (…) Din analiza speței de față, Curtea constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, nici pentru fapta proprie și nici în calitatea sa de comitent pentru faptele prepușilor săi. (…) pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției, a vinei, celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Pe cale de consecință, Curtea constată că, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, nici in temeiul art. 1349, art. 1357 Noul Cod civil și nici în temeiul art. 1373 Noul Cod civil, se impune a fi respinsă solicitarea reclamantului, de a-i fi acordate daune morale pentru interzicerea de a nu părăsi localitatea sau țara în perioada 23.03.2007 – 13.11.2012.
III. Cu privire la daunele morale pentru durata procesului
Curtea constată că durata procedurii penale s-a întins pe perioada 30.10.2006 – 20.12.2017, adică 11 ani, o luna și 20 de zile, însă aceasta durată a fost justificată și de particularitățile specifice ale cauzei, de complexitatea procedurilor raportat la numărul mare de inculpați, de părții vătămate și de martori, care au trebuit audiați de către instanța penală și care, majoritatea, avea domiciliul sau reședința pe teritoriul județului Cluj.
Astfel, Curtea constată că în cauză au fost 9 inculpați, trimiși în judecată pentru infracțiunea de constituire de grup infracțional organizat și pentru șantaj, că au fost 54 de persoane vătămate și că au fost audiați peste 100 de martori, că au existat 78 de termene de judecată la Tribunalul Brăila, 16 termene la Curtea de Apel Galați, că instanța penală a acordat chiar și 3 termene într-o lună, conform propriilor susțineri ale reprezentatului reclamantului, că asigurarea prezenței părților și a martorilor (majoritatea domiciliați pe raza județului Cluj) în Brăila și Galați a fost mai dificilă decât ar fi fost dacă nu s-ar fi dispus strămutarea cauzei ca urmare a unei cereri de strămutare formulate de un alt fost inculpat în cauza penală, numitul Man Liviu, putându-se aprecia că, datorită complexității cauzei penale și a numărului foarte mare de părți vătămate implicate, coroborat cu probațiunea amplă și laborioasa generată de specificul cauzei, durata procesului penal a fost una nejustificat de lungă.
Curtea va acorda reclamantului cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal suma de 6.000 Euro, în echivalent în lei la data plății, la cursul BNR Leu/Euro din ziua în care se va face plata efectivă, pentru o durată a procedurilor penale de 11 ani, o luna și 20 de zile, considerând că această sumă este una rezonabilă și echitabilă (prin raportare la întreaga jurisprudență C.E.D.O. în materie).
IV. Cu privire la despăgubirile materiale reprezentând beneficiul nerealizat
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat să i se acorde daune materiale reprezentând veniturile nerealizate pe toată perioada arestării preventive și ulterior, datorită intrării societății angajatoare în faliment, arătând că anterior arestării sale preventive avea un salariu lunar de 2.072 lei.
Curtea constată că reclamantul este îndreptățit la daune materiale reprezentând beneficiul nerealizat doar pe perioada arestării preventive nedrepte, 30.1 0.2006 – 23.03.2007, adică pe perioada a 5 luni (în realitate 4 luni și 3 saptamani), respectiv, 10.360 lei (contravaloare salariu pe perioada de 5 luni – 2.072 lei/lună x 5 luni).
În raport de aceleași considerente legale, Curtea constată că reclamantului nu i se pot acorda daune materiale reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 23.03.2007 – 20.12.2017, întrucât nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că ar fi putut realiza venituri în același cuantum lunar și în această perioadă.
Împrejurarea că reclamantului i s-a ridicat dreptul de administrare al societății este irelevantă din perspectiva acordării unor daune materiale pentru folosul nerealizat, în condițiile în care ridicarea dreptului de administrare al S.C. Exploziv Media S.R.L. s-a dispus atat de către instanța investită cu soluționarea dosarului de faliment nr. 197/1285/2008 al Tribunalului Specializat Cluj, cât și de către instanța penală.
Prin urmare, în raport de această împrejurare, Curtea constată că nu se poate reține existența unui raport cert de cauzalitate în această privință.
Dacă este adevărat că pe durata privării de libertate, inculpatul nu a putut presta activitatea lucrativă prestată anterior, ulterior punerii în libertate nu a existat niciun impediment ca acesta să desfășoare orice alte activități lucrative în afară de cea de administrare a societății comerciale Exploziv Media S.R.L. (chiar interzisă de către instanța penală pe perioada controlului judiciar).
Totodată, după revocarea măsurii controlului judiciar, 13.11.2012, nu a mai existat niciun impediment de a ocupa orice funcție. (…) Reclamantul avea posibilitatea să încerce să se angajeze în altă parte, neputându-se reține cu succes, în absența oricăror dovezi în acest sens, susținerea acestuia că avea un stigmat – „pușcăriașul”, „șantajistul” – care constituia un impediment în acest sens.
(…) Drept urmare, Curtea constată că reclamantului i se poate acorda cu titlu de beneficiu nerealizat doar salariul pe perioada arestării preventive nedrepte, 30.10.2006 – 23.03.2007, adică pe perioada a 5 luni (în realitate 4 luni și 3 săptămâni), respectiv 10.360 lei (contravaloare salariu pe perioada de 5 luni – 2.072 lei/lună x 5 luni).
În raport de aceleași considerente legale, Curtea constată că reclamantului nu i se pot acorda daune materiale reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 23.03.2007 – 20.12.2017, întrucât, pe de o parte, conform celor anterior expuse, nu sunt întrunite condițiile cumulative ale angajării răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, reclamantul nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că ar fi putut realiza venituri în același cuantum lunar, sau într-un alt cuantum, și în această perioadă.
V. Cu privire la daunele materiale constând în cheltuielile de judecată ocazionate reclamantului în procesul penal
Curtea constată, raportat la considerentele de drept care urmează a fi expuse, că nu poate fi împărtășită susținerea tribunalului, conform căreia daunele materiale reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal ar putea fi acordate doar pe baza unei prezumții simple, în absența oricărei dovezi în acest sens, câtă vreme dispozițiile legale în materie de probatiune sunt foarte clare și imperative și câtă vreme legea prevede în mod expres în ce condiții se poate recurge la prezumții legale sau judiciare.
Astfel, tribunalul a reținut că „este adevărat că la dosarul cauzei nu se regăsesc chitanțe / facturi / înscrisuri doveditoare cu referire la cuantumul acestor cheltuieli, însă tribunalul reține că prezența reclamantului și a apărătorului său la termenele de judecată din dosarul penal reiese din copiile încheierilor de ședință care atestă prezența acestora în fața instanțelor penale, în final acordand suma de 285.520 lei exclusiv în baza unor prezumții simple”.
Or, tribunalul nu era investit cu o cerere având ca obiect stabilirea faptului dacă reclamantul s-a prezentat la termenele acordate în procesul penal și la câte anume termene a fost prezent, ci a fost investit cu o cerere de acordare a unor daune materiale reprezentând cheltuielile ocazionate reclamantului în procesul penal, daune materiale care trebuiesc dovedite potrivit regulilor de drept comun în materie de probațiune și care, în niciun caz, nu pot fi acordate pe baza unor prezumții simple.
Astfel, tribunalul a prezumat – peste limitele legale permise de art. 249, art. 250, art. 309, art. 328, art. 329 C. pr. civ. – că reclamantul s-a deplasat de fiecare dată la instanțele din Brăila și Galați cu autoturismul, deși exista și posibilitatea de a se fi deplasat și cu alt mijloc de transport rutier sau feroviar; că în cazul deplasărilor cu autoturismul a suportat exclusiv cheltuielile cu combustibilul, deși este posibil să le fi împărțit cu alți inculpați din cauză, în ipoteza în care mai multi inculpați, din cei 9 din dosarul penal, s-au deplasat cu același autoturism, desigur după ridicarea interdicției de a părăsi localitatea de către instanța penală; că prețul mediu al unui litru de combustibil a fost de 4,8 lei, fară să arate cum a ajuns la un astfel de cuantum, în condițiile în care nu a precizat dacă referirea la combustibil avea în vedere pretul pentru 1 litru de benzină sau pentru 1/litru de motorină, că dosarul a fost strămutat de la Cluj la Brăila în luna martie 2007 și s-a finalizat prin decizia Curții de Apel Galați din luna decembrie 2017, deci după 10 ani, interval de timp în care prețul benzinei / motorinei s-a tot modificat – reclamantul nefăcând dovada care era prețul pentru 1 litru de motorină sau de benzină pentru fiecare dată la care s-a prezentat la fiecare termen de judecată în dosarul penal la care a fost prezent; că reclamantul s-a cazat în Brăila sau Galați cu ocazia fiecărei deplasări, fără să se facă de către reclamant o minimă dovadă a condițiilor de cazare – dacă a fost cazat la o pensiune și de câte margarete era respectiva pensiune sau dacă a fost cazat la un hotel și de cate stele a fost respectivul hotel și fără să se facă dovada care ar fi fost prețul mediu de cazare într-o unitate hotelieră de resort și fără să se ia în considerare, măcar că ipoteza posibilă de analiză pentru cuantificarea acestor daune, că exista și posibilitatea, chiar dacă mai anevoioasă, că reclamantul să fi plecat și să se fi întors în aceeași zi; că reclamantul a cheltuit pentru mâncare 100 lei la fiecare termen, fără să prezinte nici o indicație asupra localului unde ar fi luat masa și fără să prezinte vreun bon fiscal care să ateste o astfel de împrejurare.
(…) Prin urmare, dovada cheltuielilor de judecată pretins efectuate de către reclamant în cursul procesului penal putea fi făcută doar prin înscrisuri – facturi fiscale, chitanțe, bonuri fiscale, bilete de transport CFR, etc. –, în acest sens dispunând prevederile art. 265 C. pr. civ. coroborat cu art. 309 alin. 2 teza I C. pr. civ., acest din urmă text legal prevăzând în mod imperativ că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei.
(…) Adică, cu alte cuvinte, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada cu înscrisuri cât anume ar fi costat un transport pe ruta Cluj – Brăila, Cluj – Galați, în condiții de transport auto pe benzină / pe motorină, într-un anumit moment când a avut termen în dosarul penal, cât anume ar fi costat un transport pe aceleași rute în condițiile apelării la un transportator privat, cât anume ar fi costat transportul CFR pe rutele respective, desigur, prin raportare la diferite momente în timp, având în vedere fluctuația prețurilor în timp.
Tot astfel, reclamantul ar fi trebuit să dovedească cu înscrisuri cât anume ar costa cazarea la un hotel mediu, măcar de 3 stele, cât ar costa masa la o unitate alimentară medie etc.
Or, reclamantul nu a administrat nici un fel de înscrisuri doveditoare în acest sens, prin care să fi putut dovedi măcar faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază pretinsa prezumție simplă la care a apelat instanța de fond.
Apare greu de crezut că reclamantul nu a păstrat niciun bon fiscal, nicio factură fiscală, nicio chitanță, care să ateste cheltuielile pe care le-a făcut în perioada de derulare a procesului penal.
