Transformarile prin care a trecut învatamântul românesc în anii de dupa revolutie s-au dovedit a nu fi tocmai benefice. Programe modificate, zice-se în folosul elevilor, asa-zise examene de evaluare în urma carora sa se faca un triaj corect al valorilor, orare supraîncarcate, noi cadre didcatice slab pregatite sau suplinitori necalificati, toate acestea au dus la scaderea drastica a calitatii învatamântului românesc.
Cu riscul de a stârni o revolta în breasla dascalilor, pentru care de altfel am tot respectul, nu pot sa trec cu vederea ca printre acesti oameni carora le datoram majoritatea cunostintelor acumulate pâna la un anumit moment dat, exista si unele uscaturi. Pentru ca trebuie sa recunoastem, este o realitate, nu exista padure fara uscaturi. Spun asta, deoarece în ultima vreme parca a disparut, nu se stie cum si unde, aura dascalului român. A pierit respectul pentru aceasta profesie. Tot mai putini tineri îsi doresc sa ajunga la catedra, iar dintre cei care ajung, putini sunt aceia care stiu sa se faca priviti ca niste zei de catre învataceii lor. Parca prea mult au ajuns dascalii nostri sa se traga de bretele cu cei care îi au în fata lor la orele de curs. Rezultatele se vad din plin – note mult prea umflate, examene trecute pe sub mâna ori ratate, absolventi care, în cel mai bun caz, cunosc teorie si mai putin sunt în stare sa aplice practic eventualele cunostinte acumulate. Pâna la urma, goana dupa bani obtinuti oriunde si oricum, aceasta tara a societatii românesti, a atins si învatamântul românesc. Nimeni nu contesta faptul ca salariile din acest domeniu sunt mari, chiar foarte mici as spune. Dar de aici pâna la a lansa pe piata multe nonvalori este un pas foarte mare.
Este tragic faptul ca, în general, ajungem sa mergem în fiecare zi la locul munca cu groaza. Am uitat de satisfatia lucrului bine facut, am uitat de calitate. Uitam ca, în fond, prin tot ceea ce facem noi maturii dam un exemplu generatiilor tinere.
Situatia este similara si în învatamântul superior. Profesorii universitari au si ei uscaturile lor. Si asta tot de dragul banului. Norme didactice multiple sunt în multe cazuri preluate de acelasi dascal. De parca nu ar mai exista specialisti. Probabil nici nu exista dorinta de a lasa si pe altii, mergând dupa principiul “sa moara capra vecinului, nu a mea”. Necazul este ca un astfel de cadru universitar nu prea ajunge nici macar sa-si cunoasca studentii, lasându-i în voia sortii si a unui asistent universitar care, de fapt, îi face toata treaba. Pentru multi dintre studenti nu prea conteaza însa cine sau ce preda, ci doar finalul – obtinerea unei diplome. În rest, nimic nu mai conteaza. Aceasta pentru ca în societatea româneasca se cere diploma si nu conteaza ceea ce stii sa faci. Se dovedeste astfel ca, heirupismul a ajuns la rang de lege. Este trist, dar adevarat!
Liana Muresan
