Caderea zidului Berlinului

    Domnul Virgil Lazăr scrie, în Ziua de Cluj, despre acest simbol al Cortinei de fier dintre Est şi Vest, care s-a prăbuşit, mai exact a fost îndepărtat, la 9 noiembrie 1989. În acest articol rememorează prezenţa Dumnealui la Berlin, la un interval mai mare de timp. Comparaţia făcută cu frontiera care i-a separat pe românii din Monarhia austro-maghiară cu cei din Vechiul Regat este, totuşi, exagerată. Munţii Carpaţi, care-i despărţeau pe români, erau penetrabili nu numai pentru idei, cărţi şi mărfuri, dar şi pentru oameni. Am ascultat, cred că anul trecut, o comunicare a profesorului Ioan Aurel Pop, care lucrează cu modestie şi fără accente stridente, dar cu mult spor pe tărâmul istoriei, comunicare ce demonstra că, atunci când s-a înfiinţat Academia Română, în acest for se găseau mai mulţi membrii din exteriorul statului român de atunci, decât din ţară. Se putea circula dinspre Transilvania spre Bucureşti, şi invers, fără dificultăţi majore.
    La Zidul Berlinului mulţi estici şi-au pierdut viaţa, încercând să străpungă sârma ghimpată şi apoi zidul. Cel mai viguros împotriva lui s-a manifestat preşedintele Kennedy. Acesta i-a vizitat pe vestici, spunând celebrele cuvinte: „sunt un berlinez”, ca să le demonstreze că este alături de ei. Mare a fost sacrificiul americanilor pentru Europa de la începutul secolului XX şi până acum. În Primul Război Mondial, intervenţia lor militară a fost decisivă, pentru ca Antanta să câştige războiul, victorie care a creat – printre altele – premisele externe pentru ca România să aibă graniţele fireşti. În Cel de Al Doilea Război, cel mai mare prinos de sânge al occidentalilor, pe frontul de Vest (din Normandia şi până la Elba şi Brno) l-au adus tot americanii. În 1948, în principal, avioanele înstelate au învins blocada economic impusă de sovietici Berlinului de Vest, adăugând combustibil, alimente şi ce era mai necesar, ba chiar bomboane şi jucării pentru copii. (Când Generalul de Gaulle a cerut retragerea structurilor NATO şi a militarilor americani din Franţa, un oficial american l-a întrebat dacă nu cumva trebuie îndepărtate şi osemintele ostaşilor americani de peste ocean, care sunt îngropaţi pe teritoriul Hexagonului.)
    Am făcut această lungă referire la rolul americanilor în actuala configuraţie a Europei, deoarece în identificarea cauzelor imploziei comunismului în estul Europei sunt cel puţin două opinii principale. Unii consideră că poziţia fermă a Preşedintelui Reagan, în confruntarea economică şi politică cu sovieticii a fost decisivă, pe când alţii pun accentul pe procesele interne din răsărit. Politica nu este contabilitate. Ambii factori au cauzat prăbuşirea regimului socialist. Această evoluţie a început cu Revoluţia maghiară din 1956, a cuprins Primăvara de la Praga din 1968, a continuat cu solidaritatea din Polonia (1980-1989) şi s-a finalizat cu marile demonstraţii din RDG, în toamna anului 1989. La aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea Statului Socialist German, demonstranţii din faţa tribunei oficiale scandau numele de Gorbi şi nu a conducătorilor comunişti. Relaţiile dintre Moscova şi comuniştii din Berlinul de Est erau atât de proaste, încât revista sovietică Sputnik era interzisă la difuzare în Germania răsăriteană. Îndepărtarea Zidului, petrecută la 9 noiembrie 1989, are o valoare simbolică. Numai Ceauşescu şi camarila lui aveau convingerea nesăbuită că socialismul de tip răsăritean-stalinist mai au vreo şansă. Această nebunie l-a dus în faţa unui zid din curtea unei unităţi militare din Târgovişte. Accelerarea cursului istoriei, în anul 1989, a fost rezumată astfel de Timothy Gaston Ash: „Polonia 10 ani, Ungaria 10 luni, RDG 10 săptămâni, Cehoslovacia 10 zile”. Formula a fost continuată de un politolog francez, după cum urmează: „România 10 ore, Albania 10 minute.”

    O anumită vârstă are şi avantaje, deoarece ai fost martor la multe evenimente:
–    Când s-a instalat Zidul Berlinului, la început sub forma unui gard cu sârmă ghimpată, în noaptea de 13 august 1961, eram ofiţer de serviciu la Întreprinderea Cinematografică Maramureş. În încăpere, pe lângă două birouri şi scaune, mai era un aparat de radio, care să ţină de urât peste noapte. La un moment dat, la postul de radio românesc, s-a anunţat că s-a întrerupt circulaţia dinspre şi înspre Berlinul de Vest, măsură dispusă în baza atribuţiilor suverane ce le are RDG-ul. Am rămas surprins, deoarece satrapul comunist Walter Ulbricht spunea, cu două luni înainte, că nici nu se pune problema interzicerii circulaţiei dintre cele două Berlinuri. Rapiditatea operaţiei realizată de grănicerii est-germani demonstrează că aceasta a fost plănuită de mult timp, având acordul lui Hrusciov. (Să nu uităm că prin Berlinul de Est s-a refugiat Petre Dumitriu în Lumea liberă). Pentru comuniştii est-germani nu exista altă soluţie, decât Zidul, pentru a împiedica exodul populaţiei dinspre Est spre Vest. Ştirea fiind aşa de caldă, am butonat aparatul de radio toată noaptea, ascultând emisiuni în limba franceză, inclusiv Radio Moscova, deoarece consideram că frecventarea Europei libere, într-o întreprindere comunistă este prea riscantă.
–    După îndepărtarea Zidului, la începutul lunii decembrie 1989, părintele Matei Boilă l-a vizitat pe tata, care era internat la Institutul inimii. Întâmplător mă găseam şi eu acolo. Fără nici o reţinere, în prezenţa a trei bolnavi din salon, părintele îi spunea tatei că supravieţuirea comunismului în România nu este o chestiune de săptămâni, ci de zile. Aceste cuvinte erau rostite, când încă se considera că securitatea este atotputernică, dar unii, spre meritul lor, şi-au învins teama. Prognoza a fost exactă, şi când tata a revenit la Baia Mare, la 22 decembrie, Ceauşescu nu se mai găsea în Comitetul Central.
Multe sunt problemele noastre în democraţie. O democraţie, oricât de imperfectă, este incomparabil mai bună decât o dictatură. În acest moment aniversar, se cuvine să aducem un omagiu celor care, cu mâinile goale, au biruit tancurile şi gloanţele. Cucerirea libertăţii este un proces continuu. Mai sunt ziduri, cum este cel dintre cele două Corei, în Cipru sau între evrei şi palestinieni. Cele mai dificile sunt zidurile intoleranţei politice, naţionale şi religioase, de unde primejdia terorismului internaţional. Dar despre aceasta, într-un alt articol.

BOXX

P.S. La 11 noiembrie 2009 s-au împlinit nouă ani de când Seniorul Corneliu Coposu a plecat dintre noi. Din păcate, nici un om politic din zilele noastre nu se apropie de dimensiunile lui moral-politice. În pofida intransigenţei, nu a fost un încrâncenat. Dinpotrivă, era rezonabil, amabil şi politicos. Despre el s-a scris mult, începând cu Vartan Arachelian, care a publicat o carte de convorbiri şi Ioan Chindriş, ce a comentat o parte din corespondenţa purtată de Coposu cu un prieten, şi până la Mircea Popa, care demonstrează riguros că a fost un  intelectual cu un orizont larg, pentru care nici opera lui Eugen Lovinescu nu a rămas străină. Din nefericire, o bigrafie adevărată a acestuia, la fel ca a mentorului său, Iuliu Maniu, n-a apărut încă. Tare îmi este teamă că nu va vedea lumina tiparului până când voi mai fi în viaţă. Mă consolez că am discutat de mai multe ori cu Dumnealui, şi am primit o carte cu autograf. Sub acest aspect, mă consider un privilegiat.

Adrian Man    

12 noiembrie 2009