Pentru unii, e ”omul-orchestră”, cel care cântă din barbă, din gât, din piele, din toată fiinţa de carne şi suflet pe care o oferă pe de-a întregul de fiecare dată când urcă pe scenă. Pentru alţii, e nebunul cu ”don’t worry, be happy”. Cert este că a păşit pe scenă cu Filarmonica din Viena, Yo-Yo Ma, Chick Corea şi Herbie Hancock şi că este privit ca un ambasador universal al muzicii clasice şi al jazz-ului. Mai mult decât un simplu solist, McFerrin este ultimul reprezentant adevărat al ”renaşterii” muzicale a sfârşitului de secol XX, un explorator care combină jazz-ul, folk-ul, corul, a cappella şi muzica clasică – cărora le adaugă propriile sale ingrediente. Ca dirijor, e greu de egalat. Ca voce, este un aparat de redare hi-fi: poate reproduce trompeta din partitura de jazz a melodiei ”Round Midnight” sau poate interpreta flautul din operele lui faure şi Vivaldi. Sau poate face ceea ce face pe scenă, de fiecare dată. Am avut ocazia să schimbăm câteva cuvinte cu acest ”guru”, în puţinele minute disponibile înainte de concert.
Reporter: V-aţi născut într-o familie de muzicieni de operă. Cât aţi pierdut din copilărie pentru a ajunge la performanţă?
Bobby McFerrin: Am zis-o şi o mai zic – părinţii nu m-au obligat niciodată să cânt. M-am interesat singur şi destul de devreme de muzică. Am studiat clarinet şi pian, dar niciodată nu m-am simţit mai aproape de un instrument decât de propria mea capacitate de a emite sunete, de voce şi de tot ce a urmat… După prima întâlnire cu jazz-ul am ştiut clar că asta vreau. Voce şi improvizaţie. O broderie acustică dedicată publicului din sală.
R.: Aţi ajuns în România. Trebuie să fie un soi de Timbuktu (n.r. – capătul lumii, în jargon).
B.M.: Din păcate, nu prea ştiu multe despre România… Ce am văzut până acum mi-a plăcut. Oamenii sunt calzi, mâncarea e bună. Am auzit că aveţi vinuri bune, mi le-a lăudat cineva, nu am avut încă ocazia să le gust…
R.: Avem Dracula, Ceauşescu, Nadia Comăneci, Hagi…
B.M.: Îmi pare rău, n-am auzit.
R.: După mai mult de 30 de ani de activitate, care este momentul în care v-aţi simţit cel mai bine ca artist? Momentul acela pe care, dacă aţi putea alege, nu l-aţi mai lăsa niciodată să treacă… A la Faust…
B.M.: O, Doamne, îmi este chiar greu să aleg un moment… Totuşi, cred că cel mai bine m-am simţit atunci când mi-am dat seama că pot fi interpret solo. Era în martie 1983 şi eram în Ashland, oregon. A fost unul din acele momente în care toată lumea a fost a mea. Minunat…
R.: De unde vine muzica? Talent, muncă…
B.M.: Mereu este vorba de muncă, multă muncă, exerciţii şi repetiţii permanente… Bine, trebuie să ai şi ceva talent, dar în primul rând este vorba de muncă. Şi este obligatoriu să fii cinstit, să-ţi cunoşti limitele, să-ţi poţi recunoaşte punctele slabe şi să valorifici punctele forte. Nu trebuie să fii doar un cântăreţ care interpretează ce au făcut alţii, trebuie să vii cu ceva nou, fără să copiezi pe nimeni. Este de neiertat să ai un talent deosebit, dar să alegi să copiezi pe cineva – fie şi doar ca tehnică de interpretare. Sunt mulţi care se copiază între ei şi atunci e normal să semene toate cântecele între ele… Dacă ai o fărâmă de talent şi o simţi, ştii că e acolo şi poţi să o aduci la suprafaţă şi să naşti ceva frumos… atunci poţi să faci muzică. Oricine poate să plagieze. Avem tehnica necesară pentru a face orice să sune ca orice, la o adică…
R.: O curiozitate: care este efectul bătăilor în piept pe care le practicaţi când interpretaţi? Au efect asupra vocii? E ”percuţie vocală”?
B.M.: Nu e nimic deosebit, e ceva ce ţine mai mult de pregătirea interpretării. Nu e mare lucru. Sună a mai mult decât este de fapt.
R.: Dacă mergeţi la microfon ca la muncă, mai aveţi timp să ascultaţi muzică?
B.M.: În primul rând, de fiecare dată când mă aşez la microfon, mă aşez să fac ceea ce-mi place. Nu se mai simte ca fiind ”muncă”. Şi, da, ascult muzică, nu văd cum aş putea să nu ascult… Keith Jarrett, Milea Davis, Weather Report, Chick Corea…
R.: O mare actriţă spunea că nu poate alege un rol favorit, pentru cp ar fi ca şi cum ar spune că îşi iubeşte un copil mai mult decât pe altul. Dintre toate colaborările de pe scenă şi din albume, a fost vreuna care să poată fi numită ”favorită”?
B.M.: Da, ar fi câteva… Am colaborat cu mulţi artişti… dacă stau să mă gândesc bine, e extrem de greu să aleg o colaborare sau alta… Fiecare în parte a fost un moment deosebit şi m-am simţit bine de fiecare dată. Sunt momente care se trăiesc acolo şi atunci, care nu se mai repetă niciodată, dar care te fac atent, să nu laşi să treacă alte momente pe lângă tine… E vorba despre ce se întâmplă acolo, între sunetele tale şi celelalte sunete din jur.
R.: Ca profesor, ce vă doriţi cel mai mult din partea elevilor şi studenţilor cărora le predaţi?
B.M.: Cel mai mult îmi place să văd că sunt pasionaţi de muzică şi în general de ceea ce fac. Pe de altă parte, îmi place să-i fac să înţeleagă că muzica are şi o latură distractivă, deşi e o muncă foarte serioasă – mai ales dacă ne referim la instrumentişti.
R.: Aţi câştigat mai multe premii Grammy. Şi tot Grammy au primit şi nişte oameni care au destul de puţin de-a face cu muzica. Sunt premiile reprezentative pentru calitate şi munca unui artist?
B.M.: Am câteva premii acasă, câteva la biroul meu de management din New York… dar trebuie să spun clar că am primit un Grammy pentru ceva ce n-am meritat…
R.: Cum aşa?
B.M.: Păi l-am luat pentru o scenă dintr-un film în care se auzea o muzică de la un radio de pe o măsuţă de bucătărie… Tocmai ce terminasem înregistrările, iar producătorul ne-a prins în ultima clipă în studio şi ne-a zis că are nevoie urgent de un singur vers dintr-o melodie, pentru scena cu radioul de pe măsuţă. Ne-a luat trei minute să înregistrăm secvenţa de câteva secunde, iar pentru asta eu am luat un Grammy. Mi s-a părut complet nemeritat… N-are niciun sens…
Adrian Vasilescu
www.vinul.ro
