Bibliotecile arestate din BN! Runcu Salvei: Țăranii imperiali, scriitori și haiduci (II)

Grănicerii năsăudeni au fost niște țărani a căror inteligență nativă i-a ajutat să înțeleagă lucrurile și care, potrivit arhivelor vremii au considerat lectura tot atât de importantă ca semănatul, ca aratul și ca prășitul și care au transmis acest mesaj precum o lege nescrisă, dar imprimată în ADN-ul urmașilor, peste veacuri.

În fiecare sat, că era de ”după târg” de pe Valea Șieului sau de pe Valea Rodnei sau a Sălăuței, trăia cel puțin un diac știutor de carte, precum Toader din Feldru, despre care informează cronicile moldovene sau Marcu a Berăriței din Nușfalău sau alții, din alte sate, care citeau, scriau și cunoșteau limba latină dar și limbile opresorilor, fie austrieci sau unguri… Că, în zilele noastre cel mai bine s-a păstrat acest mesaj la Runcu Salvei, este deja demonstrat, prin respectul și dragostea pentru carte și bibliotecă pe care runcanii au păstrat-o ca pe o religie sau ca pe o cale spre mântuire… Toate cele 44 de comunități, așa numitele comune grănicerești, după forma de administrare a teritoriului lor, în aproape un secol de existență a Regimentului II de Graniță Năsăud au păstrat și trimis la Năsăud jurnale privind viața, muncile agrare, sărbătorile, moravurile, numărul nașterilor și al morților, aspecte legate de moșteniri, de judecăți ale satului și evenimente care au avut impact dincolo de limitele așezărilor lor. Faptul că, noi avem la dispoziție prin intermediul arhivelor din mai multe centre culturale și traduceri după însemnările celor care au stăpânit Granița năsăudeană este meritul fiilor școliți ai foștilor grăniceri, și care au înțeles importanța acelei salahoreli voluntare. După ce au studiat la Cluj, Viena, Graz sau Budapesta, fiii și nepoții grănicerilor, în mare parte, s-au întors să împărtășească din învățătura lor celor aflați la începuturi, în școlile năsăudene. Așa a procedat primul doctor în matematici, potrivit mai multor surse, Paul Tanco, Artemiu Publiu Alexi doctor în științele naturii, Florian Porcius, distins cu titlul de membru al Academiei Române, pentru cercetările sale în domeniul botanicii și alți iluștri înaintași. Faptul că, în perioada 1866-1966, numărul cel mai mare de academicieni raportat la unitatea de suprafață a avut-o zona Năsăudului spune mai mult decât am putea noi spune înșiruind cuvinte…

Aproape toți conducătorii Fondurilor Năsăudene au lăsat însemnări și au cerut celor 44 rapoarte privind situația comunităților

Fără cărți și fără însemnările monografice, jurnalele și rapoartele pe care mai marii Fondurilor Grănicerești de la Năsăud le-au cerut reprezentanților celor 44 de comunități foste militarizate din Granița năsăudeană nu am fi știut aproape nimic despre cine au fost, cum gândeau și mai ales cum luptau acei stră-strămoși ai noștri, care au acceptat milităria grea a Habsburgilor. Asumarea grănicerismului, cu toată familia, fără a primi solde, doar pentru ca viitorimea să se poată bucura de egalitatea șanselor alături de celelalte națiuni trasilvănene, mai mult sau mai puțin opresoare, raportat la români sau așa numiții valahi, a fost unul dintre gesturile mărețe ale acelor țărani inteligenți, alături de jertfele de sânge și vieți, în teatrele de război austriece. Bărbați cu viziune, buni strategi, juriști de excepție și biografi neobosiți, proveniți din cele 44 de comunități, cum au fost Nestor Șimon, Vasile Nașcu, locotententul Petru Tanco, Nicolae Drăganu, Iulian Marțian, Iuliu Moisil, Virgil Șotropa, Tiberiu Morariu, Laurențiu Oanea și mulți, mulți alții nu ar fi putut exista dacă acea aristocrație țărănească, acei țărani imperiali, care au decis militarizarea în frunte cu Tănase Todoran, nu ar fi existat. Din păcate, pentru cele 44 de foste comunități grănicerești, înglobate după 1968 în 30 de UAT-uri, preocuparea pentru înaintași și istoria locală tinde spre zero… Nu-i vorbă, că și rezultatele ”trainice” ale celor din respectivele comune au luat-o la vale, la fel ca și realitatea acestor ani, în care viitorul comunitățile respective este unul incert…  

Vicarul Moisil și circulara din 12 martie, 1863

În anul 1863, 12 martie, vicarul Grigore Moisil scria adresându-se preoților din Vicariatul Rodnei, potrivit notelor istoricului Adrian Onofrei, în Sudiul Introductiv la volumul de care s-a îngrijit, dedicat lui Nestor Șimon ” Schițe monografice ale localităților din fostul Regiment II de graniță de la Năsăud”, apărut la editura Eikon din Cluj Napoca, 2014, cerându-le “să adune tot ceea ce putea avea importanță pentru consemnarea trecutului”: ”Sunt 10 ani de când se tot vorbește că se va compune Istoria Regimentului Nostru –preciza vicarul, la 10 ani după desființarea cofiniului, petrecută în ianuarie 1851-și nimeni nu se apucă de dânsa să o compuie-. Acum s-au împlinit 100 de ani de când s-a militarizat Regimentul Năsăudului, iar în 12 mai se împlinește un secol de când părinții noștri au pus cel dintâi jurământ sub flamura împărătească ca (sic) grăniceri. Se cade astăzi -îndeamnă conținutul circularei- de a o serba de către fiii acelora grăniceri și datele de lipsă le vom compune în Istoria; pentru aceea, se află cu cale ca datele să se culeagă încă până se mai află veterani –serviți și umblați prin taberi”.

Iată, ca exemplu, atitudinea care a dus la apariția unui foarte bogat material documentar, păstrat și a cărui apariție a fost stimulată de militarii activi, între care s-a distins Antonio Cosimelli sau actanți cu statut civil precum Nestor Istrate, Florian Porcius și, ulterior, poate cel mai dedicat dintre toți ”cronicarii”, doctorul în drept Nestor Șimon, care a îndeplinit aproape 25 de ani funcția de secretar al Fondurilor Năsăudene după ce, pe durata școlarizării la Monor și Năsăud a fost bursier al acestora.

Faptul că, la Runcu Salvei, dar și în alte foste comunități grănicerești: Rodna, Ilva Mare, Poiana Ilvei, Bistrița Bârgăului și în alte comune s-au întocmit monografii conținând detalii aproape de virgulă privind viața, moartea și activitățile de zi cu zi în comunitățile de graniță se datorează mai ales seriilor documentare în care respectivele detalii au fost înregistrate și păstrate, aceste înscrisuri fiind stimulate de interesul autorităților locale și centrale din epocă. ”pe de altă parte, o serie de persoane calificate s-au aplecat cu stăruință, din varii motive, asupra trecutului zonei, cu realizări remarcabile, pe care le datorăm în principal lui George Barițiu sau Gustav Amon Ritter von Treuenfest” mai notează istoricul Onofrei în textul citat. 

Runcu de lângă Salva, un exemplu despre cum poți reuși cu resurse puține, dacă nu uiți esențialul

Runcu Salvei, una dintre cele 44 comunități grănicerești, aparținând fostului cofiniu militar, cu sediul la Năsăud, a avut de toate, deși natural și geografic a avut foarte puține…Poate tocmai pentru a demonstra celor care au ochi de văzut că nu este nevoie de multe resurse pentru a găsi calea sau altfel spus prea multe resurse te-ar putea îndepărta de scopul în sine, abătându-ți interesul spre motivele ce te-ar putea pierde…pe cale… sau scoate de pe drumul către tine însuți! Am început să aflăm mai multe despre Runc și runcani, începând cu 2002, când prin grija unor fii ai satului, între care și preotul poet Ioan Pintea, a văzut lumina tiparului, la Editura ”Aletheia”, în Bistrița, volumul ” Cartea de la Runc”. Am scris deja despre acest eveniment editorial și despre primul meu drum la Runc la întâlnirea fiilor satului, în 8 septembrie 2002, de Sfânta Marie, atunci, în 2002 dar și în episodul anterior, din această serie. Ulterior, cu mari eforturi intelectuale, de cercetare, creație și nu în ultimul rând cu mari eforturi financiare, volumul din 2002 a fost strălucit completat cu monografia monumentală ” Fabricat în Runcu Salvei” carte de căpătâi nu mai pentru runcani ci și pentru toți urmașii grănicerilor din cele 44 de foste comunități grănicerești, dar și pentru celelalte comune și sate din județul Bistrița-Năsăud, care ar trebui să își cunoască istoria locală. Editată la Eikon, Cluj-Napoca, în 2013, monografia Runcului este una dintre puținele lucrări de acest tip, care, între paginile ei, dincolo de aristocrația țărănească, scriitorii și haiducii săi, prezentați cu respect pentru adevărul istoric dar și cu nostalgia acelor vremi, are pagini semnate de actualul președinte al Academiei Române, profesorul universitar și istoricul Ioan Aurel Pop și a fost coordonată de străluciți intelectuali, în frunte cu regretatul profesor universitar Vasile Lechințan, secondat de istoricul Adrian Onofrei și filologul Mircea Prahase.

Nici nu se putea altfel, având în vedere bogăția intelectuală și spirituală a oamenilor din Runc, rotindu-se aproape toți în jurul ”patriarhului” lor Vasile Dâncu, poet și filosof autodidact care a generat o adevărată ”mișcare literară” în sat, de acolo de pe dealul pe care a locuit până la plecarea din această lume, survenită în toamna lui 2018. Zicea, undeva, nu mai știu unde, editorul Vasile George Dâncu, referindu-se la cel pe care l-a avut ca model și ca maestru: marii scriitori ruși au ieșit de sub mantaua lui Gogol, noi scriitorii de la Runc am ieșit de sub sumanul lui Badea Vasile!

Vasile Dâncu : Acest sat dintre aceste dealuri

”Solul are gradul V de fertilitate. Din acest pământ sărac și-au câștigat existența bunii și străbunii mei. Ca să trăiască de pe azi pe mâine, le-au trebuit mai multă osteneală și inteligență decât Habsburgilor în conducerea Imperiului de la Viena. Câți au murit de malnutriție, de frig și de celelalte mizerii ale vieții, cine ar putea ști? Colbul vremii s-a așezat peste acele timpuri în strat atât de gros, încât sub el nu se mai vede nimic”. (…) Ne-am întrebat și noi, s-au întrebat și alții: de ce gospodăriile românilor erau atât atât de sărăcăcioase puse față în față cu cele ale sașilor din jurul Bistriței?Doar locuiam aproape unii de alții. De ce nu am învățat nimic de la această harnică și vrednică etnie?Răspunsul ar fi iarăși o întrebare. A văzut cineva vreun sas făcând agricultură în Runc, Bichigiu, Găureni, Suplai, Poienile Zăgrii, Romuli sau Valea Ilvelor?…Din mărinimie sau naivă ospitalitate românească am lăsat altora pământurile cele mai bune, ne-am cățărat pe coaste de dealuri și am făcut RUNCURI prin păduri, or probabil am pățit ceva foarte rău? Azi fiind cetățeni europeni aceste întrebări sunt de prisos”, scria Vasile Dâncu între paginile monografiei citate ” Fabricat în Runcu Salvei”, 2013.

Între timp, în toamna lui 2018 a plecat la cele veșnice, dar ne-a lăsat o mulțime de semne care încă nu au fost descifrate toate. Un asemenea semn este interviul dat prietenului său scriitorul Cornel Cotuțiu, în 1990. și publicat în ”Cartea de la Runc”, 2002. Vasile Dâncu, de la înălțimea inteligenței sale naturale, șlefuită de marile cărți ale omenirii citite în casa părinților săi de pe dealul moștenit din moși strămoși tranșa ca un mare gânditor, ce a fost, marile probleme ale omenirii: Religie, Țintirim, Creație, Revoluție…

Pentru conformitate redăm și întrebările referitoare la respectivele concepte:

-Cică ai fi măsurat drumul de la Biserică până în ograda dumitale; ar fi taman 2 kilometri și 750 de metri. Când l-ai măsurat, de ce? De ce tocmai de la biserică?

În jurul bisericii gravitează casele satului.Casa mea fiind așezată pe un deal, parcurge orbita cea mai îndepărtată. Am măsurat această distanță acum vreo 20 de ani. Nu sunt bisericos, trec pe acolo cam la doi ani o dată. Voiam să știu lungimea drumului pentru vremea când voi fi ajuns în altă ipostază a enigmei dezlegată de Oedip.

-Dacă tot a fost vorba de biserică, ce zici de cimitir?

Țăranul spune că, ”țintirimul” este locul de veci. Eu cred că odată ajunși acolo reîncepem totul de la ZERO absolut. Platon zice, nu știu exact în care loc, ” dacă dincolo nu ar fi nimic, cei mai avantajați ar fi ticăloșii”. Nu aici voiam să ajung. Această ipoteză au exploatat-o toate religiile. Sunt ferm convins că dacă nu-i viață fără moarte, nu poate fi nici moarte fără viață.

-Peste deal e Hordoul lui Coșbuc. Pentru totdeauna, nu? Pe dreapta, peste mai multe dealuri și văi e Prislopul, implacabil al lui Rebreanu. Runcu are șansa să fie a lui Dâncu?

O întrebare ca asta stârnește zâmbete amare. Coșbuc…Rebreanu…Dâncu?… Aș fi ultimul dintre oameni, dacă aș îndrăzni să visez la o asemenea trinitate. Împrejurimile locurilor unde se nasc asemenea giganți rămân secătuite pentru multe sute de ani. Este exemplificator și răpunsul dat de Brîncuși lui Rodin. Hai să ne întoarcem un pic înapoi. Să zicem la anul 1974. În acel an și în cei dinaine apăreau cam 150 de cărți de poezie. Știi să îmi spui vreun titlu de plachetă? Se dădeau în fiecare an premii pentru exemplarele reușite. Știi să-mi spui vreun vers dintr-o carte premiată? Șansa volumelor de versuri de a învinge timpul e ceva mai mică de unul la mie. În ce mă privește, cu puținul timp dedicat mesei de scris, cu semantica mea aproximativă (despre instrucție e bine să tăcem) în nici un caz nu am cum trage lozul cel mare…(…)

Într-o zi, mai pe la începutul anului 1990, ne-am întâlnit într-o sală de ședințe a fostului CPUN Bistrița. Eu primeam solicitanții, dumneata erai în fruntea unei delegații. Nu știu cum am scos trei vorbe, dar nu uit ce zdravăn ne-am îmbrățișat. Haide să ne aplecăm, de aici, din Runc, peste trecerile imediate ale lumii acesteia, peste urmele ei, încă proaspete, de sânge și peste sudoarea care uneori picură degeaba.

”Pentru mine revoluția din decembrie are mai multe enigme ca piramida lui Keops, căreia nu i-am văzut decât fotografia. Ceea ce se vede e că, în timp ce tinerii cădeau de gloanțele armelor automate, alții aveau desagii din timp dezlegați pentru a culege roadele. Toate revoluțiile își au propriii lor profitori, a noastră încă și-i are. Să nu fim întotdeauna pesimiști, am câștigat dreptul la liberă exprimare și călătorii –bineînțeles, să avem banii necesari. Nemulțumirea populației vine din faptul că foarte puțini din cei care au apăsat-o și-au pierdut privilegiile, iar bunurile acumulate și mai puțini. Nu înțeleg de ce îi înnobilăm cu calificativul de ”foști comuniști”. Primii și ultimii comuniști de pe planeta Pământ, care credeau în sublima lor himeră, au fost împușcați în cimitirul Pere Lachaise acum 120 de ani. Toate caricaturile secolului nostru (XX) nu au fost și nu sunt comuniști, ci o nesfârșită tagmă de asasini”.

Despre veridicitatea și rezistența în timp a celor spuse în urmă cu peste 30 de ani de Badea Vasile, nu putem să ne dăm cu presupusul și, lăsăm acest lucru în sarcina altora…Dar, până atunci să mai luăm seama la cele gândite și scrise de el și care într-un anume fel explică credința sa în SCRIS și în SAT!

”Satul meu are în el ceva care nu poate fi distrus

Lirica mea își trage seva din viața acestei așezări unde trăiesc de când mă știu. Niciodată nu m-am gândit să plec din sat. De când am început să public poezie am făcut-o cu gândul la sat și asta se întîmpla prin anii când asupra satului plana un mare pericol: acela al dezafectării. Eu scriam atunci: satul meu niciodată nu va pleca/ În altă parte să își caute norocul/ În jurul lui se învârte și se tocește lumea/ Iată pe dealuri clăile de fân/ Uriașe cușme de neînvinși haiduci/ Aici mi-e patria și ale copilăriei picioare desculțe/ Ce au sângerat prin miriști…E drept că paralel cu această lume mirifică a satului am de multe ori senzația că mai apare una care nu se sfârșește la marginea lui. Vrând-nevrând trebuie să acceptăm că lumea în substanța ei este un mare sat. Chiar dacă putem vorbi de un sat de ieri și de azi, eu cred că deosebirea rezidă doar în faptul că Runcul de azi are ceva mai multe…fire, fie că ele sunt telefonice sau pentru televiziunea prin cablu. Dincolo de acestea, rămâne satul care vine dintr-o existență multimilenară. Peste el au trecut multe, dar niciodată existența lui, ființa lui nu a fost pusă în pericol. El nu are moarte”.

Despre ceilalți scriitori autodidacți din Runcu Salvei între care Grigore Pop și Vasile Mititean, poreclit Sasu, dar și despre haiducii săi cunoscuți în tot Ardealul, între care Grigore Boșotă, de departe unul dintre luptătorii împotriva opresiunii comuniste, inteligent, școlit și echilibrat și care a furat doar de la bogați și a năpăstuit doar pe cei care năpăstuiau pe săracii săteni, indiferent din ce parte a zonei Năsăudului, Bârgăului, Șieului sau de pe Valea Ilvelor, vom scrie într-un episod viitor.

Florica Dura