Evenimentele din Tibet, „regiune autonoma”, cum îi spun chinezii, au facut sa se vorbeasca din nou despre aceasta zona îndepartata. Este un spatiu geografic cu un specific cultural bine definit. Cum spunea un etnolog francez, Françoise Pommaret, aceasta a devenit o „civilizatie ranita”. Nu se poate întelege revolta din Lhasa, ce a avut precedente în 1987 si 1989, fara a lua în considerare profundul atasament al tibetanilor fata de budism si respectul pe care îl arata fata de calugari si fata de Dalai-lama, conducatorul lor spiritual. (Acesta a aparut într-un remarcabil interviu luat, cred, de Cristina Topescu). Pe lânga Dalai-lama, în exil s-au format si structuri statale, cum ar fi Adunarea Deputatilor, care, cel putin formal, nu au cerut independenta, ci numai o reala autonomie.
Ce mai stim noi despre Tibet? Ca exista o medicina traditionala tibetana, care are adepti numerosi nu numai în occident dar si în Federatia rusa, ca tara este amplasata la o mare înaltime si este relativ saraca. Pe ecrane a rulat filmul cu Brad Pitt, 7 ani în Tibet, care, ca cele mai multe productii americane, prezinta realitatile conventional si exotic, deci trunchiat. Tinând seama de progresele economice ale Chinei, s-au dezvoltat activitati si în Tibet, capitala acestuia a fost legata printr-o cale ferata de statul stapânitor, iar centrele urbane sunt împânzite cu birocrati si militari chinezi. Localnicii îi privesc pe acestia ca unii ce atenteaza la cultura lor traditionala, dupa cum nici turistii straini, câti sunt, nu-i prea încânta. Aceasta este soarta tuturor civilizatiilor traditionale închise, chiar daca actualul Tibet are 3.800.000 kmp si reprezinta ¼ din suprafata Chinei. Daca Tibetul ar fi independent, totusi anumite schimbari ar fi fost inevitabile.
Organizatiile independente din lume au protestat zgomotos fata de guvernul din Beijing, (în România reactia a fost minima) iar guvernele unor tari, cum ar fi Franta si Polonia, au propus neparticiparea la Jocurile Olimpice, ce se vor desfasura începând cu 8 august 2008, în capitala Chinei.
Fiind de domeniul evidentei ca nu se pot accepta solutii de forta pentru rezolvarea situatiei conflictuale, si ca singura cale rezonabila de estompare a tensiunilor ar fi dialogul între autoritatile chineze si liderii spirituali ai tibetanilor din exil, (cei de la Lhasa sunt simple marionete) cred ca boicotarea Olimpiadei este din start o masura contraproductiva, si nu aduce zile mai bune pentru Tibet. Exemplele precedente, când Jocurile Olimpice de la Los Angeles au fost sabotate de rusi si aliatii lor, mai putin România, iar cele de la Moscova de americani si prietenii lor, au demonstrat ca singurii care au fost prejudiciati au fost sportivii. Acestia s-au pregatit timp de 4 ani pentru aceasta mare sarbatoare a lumii contemporane. Pe buna dreptate, Teodor Baconsky spunea: „când unul din sase pamânteni are ID chinez, ceilalti cinci, divizati pe 200 de natiuni-state, mai mari sau mai mici, au interesul de a croi de doua ori înainte sa taie. Demografia si geopolitica secolului XXI trec prin Beijing, asa cum fluxurile bancare trec prin Shangai, fie ca ne place sau nu” (Dilema nr. 215/2008). Cred si eu ca distinsul eseist, ca datorita presiunilor determinate de economia de piata si, în acest context, a prezentei masive a capitalului strain în China, treptat, treptat, se vor produce schimbari si pe plan politic, în sensul unui pluralism, deci a unei deschideri democratice, ce se va repercuta si asupra încercatului popor tibetan.
Politica este pragmatica, ca sa nu-i zic cinica. Deplângem victimele si lipsa de libertate de pe „acoperisul lumii”, dar nu trebuie sa se prescrie tratamente care aduc mai mult rau decât boala. De aceea, doresc sa-i vad si pe sportivii nostrii, inclusiv pe bravele handbaliste la Beijing.
Apropo de caracterul concret al politicii, îmi vine în minte un episod asupra caruia pot sa fac marturisiri nemijlocite. În 1980, protestatarii libieni au atacat si incendiat ambasadele Statelor Unite, Marii Britanii si Frantei. Cele mai putin afectate au fost cele ale americanilor si englezilor. În schimb, ambasada Republicii Franceze a fost atât de avariata, încât autoritatile locale i-au pus la dispozitie o alta cladire, pâna la repararea imobilului agresat. Americanii si-au retras diplomatii, ca o mare putere ce sunt, deci au abandonat cladirea din centreul orasului Tripoli care, evacuata zi si noapte, era cu luminile aprinse, britanicii au functionat în continuare, în aceeasi vila de pe malul marii cu peretii acoperiti de funingine, dar francezii au acceptat sa se mute provizoriu si nu au rupt relatiile diplomatice. Refuzul lor de a da curs primului impuls le-a adus francezilor sute de milioane de dolari, numai în doi ani cât am petrecut pe acolo, deoarece comertul nu a fost afectat cu nimic. Ghadafi a comandat armament de la sora noastra mai mare, inclusiv avioane Mirage, iar francezii au beneficiat de un petrol de cea mai buna calitate (relatiile bune ale Frantei cu Libia i-au permis sa contribuie decisiv la eliberarea infirmierelor bulgare, condamnate la moarte pentru presupusa infectare cu HIV a unor copii din Benghazi).
În politica, precipitarea nu este niciodata buna, ceea ce nu înseamna ca trebuie sa abandonam morala. Principiile acesteia se aplica în concret si nu în abstract.
4 aprilie 2008 Adrian Man
P.S. Despre rezultatele Sumitt-ului de la Bucuresti si câte din prognozele enuntate s-au confirmat, într-un articol urmator.
