Home Știri Avram Mihai: “Noroc ca probleme psihice in general nu sunt contagioase,...

Avram Mihai: “Noroc ca probleme psihice in general nu sunt contagioase, desi uneori se mai intâmpla si asta”

Psihologul Mihai Avram a acceptat să discute cu Gazeta de Cluj despre ce înseamnă să fii psiholog în România, despre problemele românilor şi posibilele soluţii.

Reporter: În România lumea ezită să apeleze la ajutor psihologic, o vizită la psiholog echivalând cu faptul că eşti nebun. Creyi că se va schimba asta în viitorul apropiat sau sunt românii pur şi simplu mai sceptici?

Mihai Avram: Scepticismul se datoreaza unor lipsuri în educaţie. Românii, în general desigur, nu fac diferenţa între psiholog şi psihiatru, ce să mai vorbim de o diferenţiere între multiplele specializări din psihologie. Mai mult, la nivelul simţului comun înca se mai crede în dualismul cartezian. Şi pe lângă aceste lacune în educaţia psihologică trebuie să amintim şi de o lipsă de sprijin din partea caselor de asigurări de sănătate. Ei bine, avand în vedere cele spuse mai sus, cum să mergi la psiholog dacă nu ştii cu ce se ocupă, înca mai crezi că mintea e un fel de entitate nebuloasă ce se diferenţiază de corp şi cine ştie cum ajungi să faci modificări acolo şi pe lângă asta, trebuie să-ţi plăteşti şi singur astfel de servicii! Când lucrurile acestea se vor schimba, tratamentul psihologic/ psihoterapeutic va fi mai des căutat.

R: Conform estimărilor, circa 20% dintre români suferă de boli psihice, procent care ne situează pe locul trei în Europa, dar, dintre aceştia, doar 260.000 sunt trecuţi în evidenţa spitalelor. Crezi că România se îndreaptă spre o depresie generală sau avem scăpare?

A.M: Problema nu e atât numărul mare de bolnavi, ci numarul mic de persoane care caută ajutor. Aşa cum am spus mai sus, e o chestiune de educaţie şi de sprijin din partea sistemului de sănătate. În cazul în care lucrurile nu o să înceapă să se schimbe, probabil că ne vom îndrepta către un loc câştigator în Europa.

R: În condiţiile în care bolnavii psihici sunt printre noi, chiar mai aproape decât am dori, cum ar putea omul de rând să îi “identifice”, pentru a se putea feri de ei?

A.M: Nu cred ca trebuie sa ne ferim de bolnavii psihici mai mult decât ne ferim de cei cu boli somatice (noroc ca probleme psihice, în general, nu sunt contagioase, deşi uneori se mai întampla şi asta – vezi delirul în doi). Contrar concepţiei simţului comun cei cu probleme psihice nu sunt mai periculoşi decât cei „tipici“. Cei cu probleme mari şi care nu sunt sub tratament se identifica de la o poşta (dupa cum se îmbracă, vorbesc singuri sau cu diverse obiecte etc.). Ceilalţi sunt mai dificil de identificat şi cred că e bine că e aşa, au saracii şi aşa destule probleme pe cap, fără să mai trebuiască să îşi mai facă griji şi de ce zic ceilalţi.

R: Nu toate bolile psihice sunt egale ca gravitate sau consecinţe, dar, probabil, ignorarea acestora poate duce la consecinţe mult mai serioase pe termen lung. Care ar fi semnalul de alarmă, simptomul care să ne anunţe că ar trebui să căutăm ajutor specializat?

A.M: Asta depinde de tipul de problema cu care se confruntă persoana. Exista în mare două categorii de probleme psihice. Prima categorie se referă la problemele pe care le constientizăm (îmi dau seama că ceva nu e bine – depresie, anxietate etc.). De cele mai multe ori aceste probleme netratate se agravează, adică simptomele devin tot mai puternice (de exemplu de la două atacuri de panică pe săptamână se ajunge la două pe zi). Semnalul de alarmă este, în acest caz, unul de natură subiectivă pentru unii e mai rapid, pentru alţii însă trebuie timp. A doua categorie de probleme psihce nu sunt constientizate (sociopatia, schizofrenia). Aici cei din jur îşi dau seama că ceva nu e bine şi cer ajutor dacă au unde. Din păcate lucrurile nu sunt tot timpul atât de clare, cu riscul de a ma repeta, ţine tot de educaţie. Multora le este ruşine să caute ajutor şi atunci când ceva nu e bine. Din punctul meu de vedere e la fel de ciudat să-ţi fie ruşine că ai depresie, precum e să-ţi fie ruşine că eşti răcit! E vorba de vulnerabilităţi pe care toţi le avem. Diferenţa dintre cei „sănătoşi“ şi cei cu probleme este foarte mică.

R: Suntem învăţăţi la scoală că dacă nu eram noi să luptăm cu turcii, fraţii noştrii europeni nu ar fi avut timp să găsească piatra filosofală, să dezvolte artele, arhitectura etc. Cu toate acestea, atunci când călătorim prin Europa suntem priviţi cu dispreţ, adesea chiar cu ură. Cât de importante sunt aceste aspecte şi în ce măsură contribuie ele la mentalitatea pesimistă, uneori umilă a românilor.

A.M: Cred ca şi „fraţii europeni“ au avut destule lupte că se le ocupe timpul şi fără ajutorul nostru. Problema vine şi din ţară. Şi românii au valori, păcat că nu ştiu să le scoată la iveală şi mai păcat că mare parte din populaţie nu ştie de ele. În România circulă alt gen de informaţii, crime, violuri, cine de unde a mai furat. Din păcate asta prinde, scriitori, oameni de ştiinţa, arta românească, pai asta trebuie să o cauti singur deoarece puţini au astfel de interese. Când spui „mentalitatea pesimistă“, te referi oare la nivelul ridicat al bolnavilor cu depresie din ţară? Dacă da, atunci nu cred ca asta contribuie. De o depresie în masă încă nu am auzit şi e puţin probabil să se întâmple. Problema constă într-o mulţime de indivizi dintr-o societate care nu caută ajutor, nu sunt sprijiniţi şi perpetuează genul ăsta de comportament mai departe învătându-şi şi copiii să facă la fel.

R: Cât de greu este pentru un psiholog să traiască din profesia aleasă la noi în ţară? Ce fel de obstacole întâlneşte, ce condiţii îi sunt oferite?

A.M: Depinde de specializare. În ultima vreme cred că e mai bine pentru cei care lucrează în companii. În ceea ce priveşte specializările mele – psihologie clinică şi psihoterapie – e destul de greu. Dacă ai norocul să lucrezi într-un spital ca şi psiholog clinician ai un salariu mărunt cu care nu ştiu cum te descurci. Nu trebuie să ne miram şi medicii au o problema asemănătoare, în sistemul sanitar românesc e greu să faci bani. Pentru psihoterapie e mai dificil la început, trebuie să suporţi toate costurile pentru a-ţi deschide un cabinet, clienţi puţini (vezi de ce mai sus), serviciile sunt rău platite (minimum pe şedinta e cam 8-9 euro, puţini cer peste 15). O altă problemă ţine de vârstă, oamenii cred ca trebuie să ai experienţă de viaţa ţi nu metode de interventie psihologică/ psihoterapeutică. Se poate trăi, dar nu foarte bine, cel puţin la început. Şi mai târziu, chiar daca e mai bine, nu se poate compara cu nivelul de trai pe care ţi-l asigură o meserie de genul acesta în vest.

R: Cum arăta ”piaţa” profesiei de psiholog în România, comparativ cu alte state?

A.M: O sa mă refer la domeniul clinic, pentru că pe acesta îl cunosc mai bine. La nivel academic, cel puţin în Cluj-Napoca stăm foarte bine. Avem profesori de valoare, recunoscuţi la nivel internaţional (Daniel David, Mircea Miclea etc.) care au reuşit să atragă şi fonduri, creând astfel posibilităţi de cercetare ce nu se găsesc oriunde (vezi cubul pentru psihoterapie în realitate virtuală). Cred ca şi mulţi psihologi absolvenţi al acestor programe sunt bine pregătiţi. Ce e rău? Lipsa de educaţie a populaţiei şi lipsa sprijinului caselor de asigurări.

R: România a importat majoritatea “trendurilor” occidentale, din pacate şi cel al bolilor de natura mintală. Zilnic, pe lângă omniprezentele crime şi violuri prezentate de canalele media, un nou fenomen stârneşte interes din ce în ce mai mare, şi anume acela al adolescenţilor emo. În contextul în care mulţi părinţi îşi părăsesc copii pentru a cauta o viaţa mai buna şi un trei decent în străinatate, cât de real este pericolul acestor adolescenţi depresivi şi cât de mult va cântări el pentru societatea românească pe viitor?

A.M: Nu cred că se poate generaliza. Nu toţi adolescenţii emo sunt depresivi, aşa cum nu toţi cei ce ascultă rock sunt satanişti şi nu toţi cei care ascultă house sunt drogaţi. Cred că multe din lucrurile astea sunt depăşite cu vârsta. Aş vrea să atrag atenţia ca bolile psihice (de exemplu depresia) se definesc prin deficienţe la nivel profesional şi personal, acolo ar trebui să ne uitam – are viaţă socială, face ceva, e bun la ceea ce face? Mai puţin important e cum se îmbracă cineva sau ce muzică ascultă.

Academic:
UBB:
– Facultatea de psihologie şi ştiinţe ale educaţiei 2004-2008;
– Curs postuniversitar de psihologie judiciară 2008-2009;
– Master în psihologie clinică, psihoterapie şi consiliere psihologică 2008-2010;

LMU (Ludwig Maximilians Universität München):
– Institute of Medical Psychology, PhD 2010 – … (2013 sper)

Profesional:
– Atestat de liberă practică în psihologie clinică (2009)
– Atestat de libera practică în psihoterapii cognitiv-comportamentale (2009)

Sabin Ripan

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Exit mobile version