Am început să scriu textele cu informații istorice, considerate de mine ca fiind un fel de reportaje anchete, în care drept ”probe” am folosit înscrisuri, puncte de vedere ale unor istorici, fragmente din anumite cărți ale unor autori cu autoritate în domeniul istoric, dar și în domeniul publicistic și, citate din revista Arhiva someșană, digitalizată mulțumită BCU Cluj Napoca. De fiecare dată am citat sursa uzând de stilul jurnalistic pentru a nu bloca interesul cititorului. Pentru a-mi preciza poziția de jurnalist, pasionat de istorie și, în special de ce a Graniței Năsăudene, aduc aici și acum în discuție definirile acestei frumoase științe, care ne vorbește despre trecut dar în același timp despre prezent și viitor și, care ne definește ca popor.
Consider că, în materie de istoriografie nu fac decât să leg niște capete de fire, folosind voci autorizate, care au exprimat puncte de vedere, poziții într-o problemă sau alta, care privesc în special trecutul celor 44 de comune grănicerești, între care se află și satul părinților mei. În consecință, voi continua să fac ceea ce am făcut și până acum, adică să leg niște lucruri, să caut explicații și răspunsuri, la întrebări pe care eu, ca urmaș de grănicer mi le-am pus personal, dar și să răspund altor întrebări, venite dinspre unii dintre urmașii grănicerilor năsăudeni. Și asta având în vedere că noi, cei care avem peste 50 plus și am făcut școlile în „iepocă„ am avut parte de adevăruri istorice contrafăcute, și de o istorie falsificată, pe ici pe colo, prin părțile esențiale, iar nevoia noastră de a afla adevărul, măcar parțial, este legitimă. Profit de cunoștințele mele în domeniu, dar și de volumele de istorie și eseistică istorică, scrise de autorități în domeniu, din care, pe această cale împărtășesc și cititorilor.
Ce este meseria de istoric și cum se scrie istoria?
Ce spune profesorul Ioan Bolovan referitor la istorici: ”Meseria istoricului este să caute trecutul și să încerce cu obiectivitate, bună credință și apelând, firește, la izvoare și la o metodologie adecvată să se apropie cât mai mult de adevăr. În același timp el trebuie să fie convins de relativitatea scrierilor lui atâta vreme cât adevărul absolut nu-i este îngăduit istoricului. De aceea, nici un slujitor al muzei Clio nu poate să-și aroge pretenția că scrierile lui sunt perfecte, că reprezintă unica versiune de reconstituire a trecutului. De aceea apar de multe ori polemicile istoriografice, fiindcă unii istorici caută să-și impună punctul de vedere ca fiind unica versiune asupra trecutului. Perspectiva multiplă reprezintă un mod de a gândi, de a selecta, de a examina și de a utiliza dovezi provenind din diverse surse pentru a lămuri complexitatea unei situații și pentru a descoperi ceea ce s-a întâmplat și de ce”.
Textul citat face parte din volumul ”Ispititoarea Transilvanie, Multiperspectivitate și adevăr în istoria unei provincii” al istoricilor Ioan Bolovan și Sorina Paula Bolovan, volum apărut în 2017, la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.
Ce spune președintele Academiei Române despre istorie și adevăruri istorice
În volumul publicat de Editura Școala Ardeleană ” Istoria, Adevărul și Miturile” președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, reputat profesor universitar, autor al 70 de cărți și 500 de studii cu tematică istorică, în încercarea reușită de a da un răspuns pertinent și argumentat la tentativele repetate ale ”rescrierii istoriei românilor”, relativizând totul„ ale profesorului Lucian Boia, referitor la faptul că românii din Transilvania nu doreau unirea., afirmă în ediția a III-a volumului Istoria, Adevărul și Miturile, editată în 2018, la Editura Școala Ardeleană, definind riguros domeniul: 1. Istoria privită ca o construcție are rolul de a legitima un anumit tip ideal de lume, de comunitate și de a forma societatea (pe tineri, mai ales), în funcție de acest ideal. De exemplu, istoricii Renașterii-convinși că lumea lor trebuie să imite cât mai bine, după, ”tenebrele Evului Mediu„ Antichitatea greco-romană – au idealizat modelul lo, l-au prezentat drept perfect. La fel, romantismul istoriografic, preamărind Evul Mediu, construiește idealul național, prezintă forțași rațiunea de a fi a națiunilor, care vin din trecut și se îndreaptă spre viitor, împotriva imperiilor multinaționale. Istoria-construcție, pornește de regulă, de la o idee preconcepută, pentru a se proceda apoi la ilustratea ei , la dovedirea tabloului ei prin argumente selectate din trecut. În conformitate cu o asemenea metodă de selecție, se poate ”demonstra” orice. De exemplu, dacă se ”aleg” doar opiniile unor templieri de la începutul secolului al XIV –lea și din epocile următoare despre Filip al IV-lea cel Frumos și se ignoră cu bună știință orice altă mărturie, atunci acest suveran al Fraței va apărea ca un criminal odios, demne de întreaga ură a umanității. La fel, dacă se pun în lumină numai scrierile unor oficiali ruși, austrieci și otomani de la jumătatea secolului al XIX-lea, atunci revoluțiile de la 1848-1849 din Europa Centrală și de Sud-Est –considerate de mulți ”primăvara popoarelor”- nu ar fi decât jalnice comploturi și violente izbucniri ale mulțimii manipulate.
2.Istoria-reconstituire tinde să privească domeniul drept știință de sine stătătoare, aproape ca științele exacte. Aceasta și-a avut apogeul în curentul pozitivist ( din secolul al XIX-lea, cu prelungiri până astăzi), care a așezat în centrul acestui tp de istorie idee reconstituirii a ceea ce au fost exact ”așa cum a fost” (Leopold von Ranke). Scopul acestei istorii nu este acela de a da sens societății, ci de a pătrunde în trecut de dragul trecutului, de a trăi prezentul oamenilor din trecut, de a se rupe de prezent, de toate prejudecățile, ideile și idealurile prezentului, pentru a reînvia o lume (lumi) cu propriile prejudecăți, idei și idealuri. Această istorie împinge cercetarea spre sursă, afirmând că nu se poate cunoaște trecutul altminteri decât prin izvoare, urme, mărturii.
3.Istoria ca o deconstrucție este pentru unii istoria critică, deși cea mia critică firmă de istorie, de discurs istoric a fost cea pozitivistă ( mai ales în faza sa finală), în cadrul căreia nimic neverificat, nimic ipotetic, nimic imaginar, nimic legendar și nimic aproximativ nu era acceptat. Deconstructiviștii acceptă și istoria-construcție și istoria reconstituire, cu condiția de a face loc , în cadrul lor deconstrucției, regândirii oricărei abordări trecute, cu metode noi, critice. Vechile metode sunt deconstruite, încât orice operă istorică din trecut este ”distrusă” în piese disparate, care, reanalizate prin prisma noilor metode, sensibilități, viziuni ajung să fie recompuse într-un ansamblu nou, ispititor și înșelător în același timp. Istoria ca deconstrucție, nu abandonează căutarea lumilor trecute, dar așază adevărul într-un context foarte larg, ceea ce îl relativizează adesea nepermis de mult, lovind în specificul discursului istoric autonom. (…) prin urmare…, scrie președintele Academiei Române, în ediția dedicată Unirii celei Mari: ”pledoaria mea pentru tipul de cercetare istorică critică se raportează permanent la noțiunea de adevăr istoric, cu scopul conservării disciplinei/științei numite istorie, a statutului său autonom, de sine stătător. Sugestiile și pledoariile de abandonare a căutării adevărului (parțial și relativ, cum ne este nouă accesibil), sunt ademenitoare, dar ele dislocă, pulverizează și desființează disciplina istorică.”
Năsudenii pe podul de la Arcole?
Un manuscris care aduce probe privind prezența năsăudenilor pe podul de la Arcole, descoperit în depozitul încă neexplorat suficient al arhivelor bistrițene, a făcut dreptate grănicerilor năsăudeni și memoriei lor. Astfel, potrivit volumului Ispititoarea Transilvanie… al istoricilor Bolovan, pag. 82, în manuscrisul lui Karl Klein, înrolat voluntar în 1848 în Regimentul II de Graniță Năsăud, acesta povestește în scris istoria pe scurt a respectivei unități militare, încă de la înființarea sa și până în anul 1866. În paginile respectivului manuscris au fost descoperite de istorici mențiuni importante ”privind participarea grănicerilor români năsăudeni în lupta de la celebrul pod din Arcole, împotriva lui Napoleon Bonaparte. Astfel trebuie să corectăm aici unele aprecieri care s-au făcut de-a lungul timpului în istoriografia graniței militare austriece, care vorbeau numai de participarea grănicerilor români bănățeni ori altele care negau participarea la bătălia de la podul Arcole a grănicerilor români năsăudeni din batalionul II transilvănean românesc combinat (…). În sprijinul afirmării prezenței grănicerilor năsăudeni din Batalionul II Român combinat, stau nu doar lucrări românești mai vechi sau mai recente, între care Istoria regimentului alu II romanescu granițariu transilvanu a lui George Bariț, Brașov.1874 p. 20, J. Moisil ” Le regiment de gardes-frontiere de Năssăud et Napoleon”, în Revue de Etudes Napoleoniennes, Paris, XXXIV, 1932, pag 105; P. Gagea ”Eroismul unui batalion românesn în luptă cu Napoleon Bonaparte, în Ardealul, nr 3, 1943, p.5; Larl Gollner, Regimentele grănicerești din Transilvania , 1764-185, București 1973, pag 133, Ioan Pop, Istoria regimnetului II de Graniță românesc de la Năsăud, Tg Mureș, 1999, pag 99-100; Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldași ofițeri uitați, 2004, București, Editura Enciclopedică, pag 67, ci și și contribuții din afara României ( avem în vedere în primul rând cunoscuta monografie a regimentului grăniceresc năsăudean al lui Gustav Ritter Amon von Truenfest, nr 17, Viena 1882, pag 128, unde se afirmă foarte clar că în cele mai multe lucrări istorice care descriu bătălia de la podul din arcole se menționează numai batalioanele de croați, în timp ce pierderile suferite îndreptățesc batalionul ii românesc la primordialitate mândriei între toți apărătorii podului). Manuscrisul lui Karl Klein întărește mărturiile românești și străine ce recunosc atât prezența la arcole, cât și eroismul deosebit al grănicerilor români năsăudeni în cele trei zile cât a durat bătălia de la pod. Îndreptăm cu acestă ocazie și afirmația din lucrarea Franța și Banatul, pag 143, care preluînd informații din surse franceze, avansează idee că bătălia de la pod a durat doar o zi, respectiv în data de 17 noiembrie 1796. Despre Karl Klein, istoricii citați spun că a fost un ofițer, căpitan clasa I, în regimentul 50, cel care a preluat cadre și soldași din cadrul fostului cofiniu, desființat în ianuarie 1851. Klein, care în 1848 s-ar fi înrolat voluntar în regimentul II de Graniță de la Năsăud, era originar din Bucovina, Capul Codrului, născut pe 25 noiembrie 1829, într-o familie de burghezi cu stare materială mijlocie. A urmat șapte clase gimnaziale la Gimnaziul Evanghelic din Bistrița. Cunoștea limbile germană, maghiară și română, astfel că i-a fost la îndemână să cunoască realitățile economice, sociale și culturale din Transilvania, direct de la sursă. După revoluție și reîntoarcerea trupelor în Transilvania, Klein urmează cu rezultate bune între 1850-1851 Școala regimentală de cadeți de la Năsăud, fiind promovat la 1 august 1851 la rangul de locotenent clasa II-a, în cadrul regimentului de Infanterie de Linie cezaro-crăiesc nr. 50. În 1953 este avansat la gradul de locotenent cl. I. Ulterior participă la Războiul Crimeii, în 1853 -1856, apoi în 1866 participă la luptele din Italia. În 1864 fusese avansat la gradul de căpitan clasa a II-a. Ulterior devine comandant de companie și pentru patru luni, comandant interimar de batalion. În ”reprizele” cât a fost bolnav și rănit, până în 1867, finalizează manuscrisul prin cercetări la arhivele năsăudene, apoi fiind la Viena pentru a urma diferite cursuri, se documentează și acolo, consolidându-și lucrarea. ”Precizia unor informații nu era posibilă fără consultarea jurnalelor de operațiuni și a altor documente care nu se găseau decât în arhivele militare vieneze sau locale, unde accesul civililor era fie restricționat, fie interzis”.
Profilul comportamental al lui Karl Klein din caracterizarea realizată în 1867, relevă portretul unui ofițer din armata chezaro –crăiască, instituție reprezentativă în monarhia austriacă și care a făcut obiectul multor analize istoriografice. Iată cum sună potrivit istoricilor citați schița comportamentală a lui Klein: în serviciu. Față de superiori, respectuos, amabil față de camarazi, față de subordonați foarte sever dar și cu multă grijă, un comandant de companie foarte zelos, și capabil; în societate, se comportă foarte cuviincios și modest; în fața dușmanului: își îndeplinește datoria, viteaz, hotărât, întreprinzător, priceput în conducerea trupelor și folosirea zilei, capacitate de a da dispoziții iar influența sa asupra trupei este una excelentă”.
Grănicerul român este călit și capabil să suporte toate eforturile războiului! Bonaparte cât pe ce să își piardă viața la Arcole…
Așa că ne puteam aștepta ca lucrarea lui Karl Klein să fie cum este și titlul acesteia. Adică: Istoria de arme a Regimentului cezaro-crăiesc grăniceresc de infanterie nr.17 național român transilvănean, respectiv o sinteză militară a istoriei regimentului grăniceresc năsăudean, realizată cu pregătirea și mijloacele pe care le avea la îndemână. Cum îl caracterizează Klein pe grănicerul român, anonim sau personalizat din timpul campaniilor militare? ”El este călit și capabil să suporte toate eforturile războiului; se bucură, ca locuitor la munților, de o sănătate trainică; părul său este cel mai adesea negru sau maro închis; trăsăturile feței sunt plăcute; iese în evidență prin capacitățile sale naturale și printr-un bun caracter moral. Grănicerul român s-a evidențiat în toate războaile prin curaj, îndrăzneală, rezistență, sânge rece și vitejie, calități frumoase, recunoscute de către marii conducători de oști ai secolului al XIX –lea: împăratul Napoleon și arhiducele Carol” mai scrie Klein.
”La 9 septembrie 1796, al doilea batalion grăniceresc român combinat a mărșăluit sub comanda maiorului Wwseterrad la armata din Italia…Generalul armatei franceze, Bonaparte, a hotărât să meargă cu forța sa principală spre Ronco, pe malul drept al râului Etsch, să treacă malul stâng în apropierea acestei localități, apoi să înainteze spre Arcole și Saint Bonifacio, să ia austriecilor Vilanova , să întrerupă aprovizionarea și să taie legăturile cu exteriorul”. În fapt, celebrul pod de la Arcole a fost atacat în jurul orei 9 dimineața ” de către Divia Augereau și a atacul a fost respins după o luptă înverșunată. Colonelul Brigido a poruncit imediat să se tragă cu tunurile împotriva coloanelor inamice ce înaintau rapid și, două companii ale celui de-al doilea batalion român au ocupat casele situate lângă pod, care au fost baricadate în cursul nopții și au fost prevăzute cu creneluri”. Cu toate că francezii au suferit importante pierderi în urma focului de artilerie, ei au înaintat în pas de asalt și au apărut, în sfârșit, în zona batalionului. Cel de-al doilea batalion român, împreună cu un batalion croat, aflat de asemenea la pod, au deschis acum un foc intens, în urma căruia coloanele inamice au fost de două ori respinse. Atunci, generalii francezi s-au pus unul după celălalt în fruntea jumătăților lor de brigăzi, pentru a lua cu asalt podul, prin noi atacuri, dar toate încercările lor au eșuat în fața rezistenței de neclintit a apărătorilor. ”Pușcați, pușcați, vitejilor”! Strigau ofițerii batalionului și o ploaie înspăimântătoare de plumbi i-a zdrobit pe grenadieri. Francezii, care au înaintat atât de mult, acopereau podul în grămezi mari cu trupurile lor și numai puțini au scăpat de ploaia de plumbi asemănătoare unei erupții vulcanice.
Generalul Napoleon Bonaparte a ajuns în acest moment la divizia Augeureau și, ținând seama de situație, a dat ordinul să înceapă din nou asaltul…Bonaparte a descălecat, s-a pus în fruntea grenadierilor și s-a aruncat el însuși cu drapelul în mână, spre pod pentru a-i însufleți pe grenadieri, dar totul a fost în zadar din cauza focului înverșunat al imperialilor, care nu s-au mișcat din loc, și, după ce cei care au înaintat pe pod au plătit cu viața îndrăzneala lor, nu a mai rămas nici un om; din contră, printre coloane a început să apară dezordinea. Grenadierii se împingeau unii pe ceilalți, să scape de focul nimicitor. Au căzut în mlaștină și chiar și Bonaparte a fost luat pe sus și a căzut în mlaștină;”potrivit textului citat de istoricii Bolovan în volumul ”Ispititoarea Transilvanie…”
