De fapt nu numai bistriţenilor, ci întregii populaţii a României deţinătoare a unui PC cu acces la internet. Recent generalul SRI Dumitru Dumbravă, omul de legătură al instituţiei cu Parlamentul României a expus în faţa Comisiei de Tehnologia Informaţiilor şi Comunicaţii din cadrul Camerei Deputaţilor, viziunea Serviciului Român de Informaţii privind reglementarea Internetului în România.
În acest sens, generalul Dumbravă a prezentat un proiect de Lege privind Securitatea Cibernetică. Oficialul SRI, pe un ton dramatic, a prezis apocalipsa, iadul pe pământ, menţionând că realitatea virtuală în care trăim nu mai are răbdare cu dezbaterile îndelungate ale legilor în Parlament, atâta vreme cât „…în fiecare secundă sunt 8 noi utilizatori ai Internetului şi 18 victime ale diverselor fraude pe Internet. În 24 de ore se scriu 250.000 de coduri maliţioase. Un troian poate să infecteze în zilele noastre 1,2 miliarde de PC-uri. Noi putem să avem răbdare, dar realitatea obiectivă şi virtuală nu are răbdare cu noi. Câte victime au fost în cele două săptămâni de secunde de când discutăm noi această lege?”.
Incredibil dar adevărat, potrivit Proiectului de Lege privind Securitatea Cibernetică iniţiat de către SRI, percheziţia informatică se poate efectua chiar dacă o persoana nu a comis nici o faptă penală/infracţiune şi fără să mai fie nevoie de autorizaţia unui judecător. Asta ar însemna că toate persoanele care deţin un PC legat la Internet sunt prezumat vinovate, până la proba contrarie. Sau o alta consecinţă gravă a adoptării proiectului de lege amintit este că un internaut care nu comite nici o încălcare a legii va avea mai puţine drepturi şi garanţii decât un hacker profesionist, un infractor cibernetic.
Halucinant, dar logica legii este înlocuită cu o vigilenţă excesivă, demnă de o cauză mai bună a serviciilor de informaţii, trezind amintiri pentru cei mai în vârstă de regimul totalitar de dinainte de 1989.
Toţi suntem duşmani ai regimului
Prin 2010 “Gazeta de Bistriţa”, într-un amplu material, dezvăluia faptul că înainte de 1989, maşinile de scris constituiau pentru regim comunist un pericol potenţial extrem. Se considera atunci că orice cetăţean al României deţinător al unei maşini de scris este un virtual duşman al regimului, în sensul că folosindu-se de maşina de scris va putea edita înscrisuri, foi volante, sau de ce nu chiar un mini ziar care să denunţe realităţile din ţară, abuzurile comise de autorităţi, să îndemne populaţia la acţiuni subversive, duşmănoase. Ca să prevină asemenea acte, regimul a luat măsuri de control şi supraveghere drastice a celor care deţineau o maşină de scris, dar şi alte instrumente asemănătoare, copiatoare, fotocopiatoare etc.
S-a creat o adevărată “bancă de date” privind deţinătorii de maşini de scris. Acest dispozitiv, maşina de scris, aparent inofensiv şi nevinovat, era considerat duşmanul din umbră al regimului socialist şi ca urmare, problema era tratată cu toată atenţia. Maşina de scris a fost una dintre puţinele instrumente create de om, care a fost hăituită, urmărită şi pusă sub un control sever.
Controlul total al internetului
La nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, sediul problemei, oficial, era la miliţia judeţeană. Oficial, deoarece chestiunea era şi în atenţia Securităţii, pe linia Serviciului 1, „Informaţii Interne”. Este halucinant ce vremuri trăim. A devenit Internetul duşmanul regimului, un risc la siguranţă naţională? Se pare că da, cel după măsurile care se preconizează a fi luate de
punere sub control total al internetului. Se motivează faptul ca prin intermediul Internetului se pot comite infracţiuni atât de natură economică, fraude, dar şi infracţiuni legate de terorism. Este adevărat, dar sunt suficiente metode de a lupta împotriva acestora fără a îngrădi drepturile şi libertăţile constituţionale, dreptul oamenilor la viaţă privată, la intimidate şi comunicare. Aceste demersuri legislative amintesc de masuri similare luate în ţări cu regimuri semitotalitare, China, Rusia etc.
Pentru a fi mai convingător, oficialul SRI în discuţia avută
cu parlamentarii din Comisia de specialitate a venit cu lecţia învăţată, a folosit argumente gen povestea “drobului de sare” din “Prostia omeneasca” a lui Ion Creangă. Astfel, acesta arată că ar fi un lucru normal ca “serviciile” să poată avea acces oricând la datele de logare dintr-un computer infectat, care poate e folosit în criminalitatea cibernetică fără ca utilizatorul lui să ştie, din cauza unui virus introdus fraudulos şi că apelul la decizia unui judecător nu este importantă, câtă vreme „dacă mergi cu computerul la depanat nu treci mai întâi pe la judecător ca să-i ceri avizul ca depanatorul să se uite în computerul tău”. Extraordinara gândire, extraordinar argument!!!
Fiecare pe riscul său
Replica deputaţilor a fost pe măsura argumentului, aceştia arătând că atunci când omul merge la depanator o face pe riscul său. E dreptul fiecăruia să facă ce vrea cu computerul personal şi e altceva când îţi intră cineva cu forţa în el. Iar ce propune SRI înseamnă practic un “VIOL”.
S-au mai adus şi alte argumente în sprijinul ideii de control total al Internetului, clişee standard în consens cu globalizarea, că acest lucru, supravegherea îndeaproape a computerelor private face bine la imaginea României în Europa, în lume şi că multe calculatoare sau infrastructuri ale unor entităţi private, care nu sunt de interes naţional, sunt infectate şi utilizate fără voia proprietarilor în atacuri cibernetice care vizează siguranţa naţională şi comiterea de infracţiuni. Într-o altă formă sunt exact argumentele securităţii de dinainte de 1989, care transformaseră maşina de scris într-un duşman feroce al socialismului. S-a schimbat numai “inamicul”, ţinta devenind în prezent internetul.
Regimul comunist, cum de fapt se intenţionează să se aplice şi în prezent, instituise un sistem de protecţie a informaţiilor extrem de sever. Legea 23 din 1971, legifera apărarea secretului de stat, iar maşinile de scris, copiatoarele şi fotocopiatoarele aveau un regim similar cu cel care reglementa regimul armelor, muniţiilor şi substanţelor explozive.
Prima legiferare a maşinii de scris
La data de 19. 01.1963, în România a apărut primul act legislativ în acest domeniu, un Decret al Consiliului de Stat, care legifera regimul „maşinilor de scris, multiplicatoarelor şi materialelor necesare reproducerii scrierilor” – „Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice, este permisă numai pe baza autorizaţiei organelor de miliţie, ale MAI”. În continuare actul normativ mai stipula că „deţinerea multiplicatoarelor, ca ghestetnere, şapirografe, heliografe şi alte asemănătoare, precum şi a materialelor necesare reproducerii diferitelor scrierii, ca matriţe, litere de cauciuc, este interzisă”. Ulterior a apărut un alt act legislativ, Decretul 98 din 1983, privind regimul aparatelor de multiplicat, cu aproximativ acelaşi conţinut: „Persoanele fizice pot deţine numai maşini de scris”.
Practic, pe timpul lui Dej, Consiliul de Miniştri a emis primele reglementări cu privire la deţinerea, folosire, cumpărarea, comercializarea maşinilor de scris, copiatoarelor etc. La vremea respectivă, maşina de scris, reprezenta singura modalitate de a realiza materialele scrise, iar copiatoarele de a le multiplica. Măsurile luate împotriva folosirii ilegale erau extrem de dure. În timpul procesului de înregistrare şi punere sub un control strict a maşinilor de scris, acestea au fost confiscate cu precădere de la persoanele considerate periculoase de către regim.
În toate reglementările emise de-a lungul anilor, şi nu au fost puţine, paradoxal, în loc ca măsurile să fie mai relaxate, ele au început să fie tot mai dure. Ca un lait-motiv, toate aceste acte normative prevedeau că organele de miliţie vor controla deţinerea şi folosirea maşinilor de scris, oficial, dar în realitate, problema era şi în atenţia operativă a organelor de Securitate.
Persoanele particulare, pentru a deţine o maşină de scris legal, aveau nevoie de o autorizaţie de deţinere şi folosire. La obţinerea autorizaţiei, fiecare deţinător era obligat să dea o aşa numită probă de scris. Aceasta constituia practic amprenta maşinii de scris respective, proba martor. În situaţia în care pe piaţă erau răspândite materiale scrise cu un conţinut necorespunzător pentru regim, acestea erau comparate cu probele martor, ajungându-se astfel la maşina de scris la care a fost redactat materialul incriminat şi în final la identificarea autorului înscrisului respectiv.
Amenzi dacă nu te înregistrai
Persoanele la care se găseau maşini de scris neînregistrate sau confecţionate ilegal, erau amendate. În unele cazuri au fost întocmite şi dosare penale, iar instrumentele de scris respective au fost confiscate. Decretul emis pe această linie de Consiliul de Stat din 1963, la art.15, paragraful 2, arăta că „nu pot fi autorizate să deţină maşini de scris, persoanele, care din cauza antecedentelor penale sau comportare, prezintă pericol pentru ordinea publică şi securitatea statului”.
Indiscutabil, reglementarea era evident o discriminare politică, o interpretare abuzivă a legii
şi prin aceasta erau luaţi în vizor, ziariştii şi scriitorii, în general oamenii de cultură şi artă. Altă prevedere mai reglementa că „atât unităţile socialiste, cât şi persoanele fizice autorizate, care folosesc maşini de scris”, au voie să le folosească numai în scopul menţionat la momentul înregistrării şi autorizării. Era evident faptul că cine nu era recunoscut oficial de către regim ca având calitatea de scriitor, ziarist, om de cultură sau ştiinţă, avea şanse extrem de mici să primească autorizaţie pentru folosirea unei maşini de scris. Mai mult, copiatoarele, fotocopiatoarele, era permis să fie deţinute numai de către instituţii şi organizaţii de stat.
Decretul din 1963 mai arăta că persoanele care au primit sau au moştenit maşini de scris, trebuie să obţină autorizaţie de la Miliţie pentru deţinere sau folosire. Era interzisă închirierea, împrumutarea maşinilor de scris sau repararea în alte locuri decât cele autorizate de Miliţie. După repararea unei maşini de scris deţinătorul era din nou obligat să se prezinte la miliţie pentru a da noi probe de scris. Se proceda astfel, ca nu cumva în timpul reparaţiei să fi fost schimbate caracterele literelor.
Deci, nimic nou sub soare, orice regim are duşmani şi riscuri de securitate şi undeva este de înţeles. Dar să intri la propriu, cu bocancii în universul unui individ, în intimitatea acestuia, sub premisa că persoana respectivă poate va încălca legea, se pare că este prea mult. Este exact aceeaşi gândire şi filosofie după care se ghidează orice regim totalitar, cum a făcut-o şi cel din România de dinainte de 1989.
Fiecare regim cu măsurile lui
Sunt greu de înţeles astfel de reglementări, astăzi, în epoca internetului, a imprimantelor, a scanerelor etc. Nu trebuie să uităm totuşi că fiecare regim îşi ia măsuri de protejare a informaţiei. Sigur că acestea sunt mai sofisticate, nu lezează aparent drepturile individului, dar ele există şi funcţionează. Orice deţinător de PC poate fi identificat, legal sau nu, în baza IP-ului, chiar şi cei care folosesc IP-uri fictive, cu variante ocolitoare etc.
De asemenea orice material scos la o imprimantă poate fi identificat, stabilindu-se cu precizie la ce aparat a fost procesat şi implicit autorul. Prin reglementări internaţionale, toate imprimantele sunt personalizate, tocmai pentru a fi identificate. Fiecare imprimantă are înserat un aşa-zis „microdot”, care conţine numele fabricantului, modelul, codul, seria şi anul fabricaţiei.
„Microdotul” îşi lasă amprenta invizibilă pe fiecare coală ieşită dintr-o imprimantă, datele de identificare, iar în anumite laboratoare specializate, dacă situaţia o impune, ele pot fi citite. Deci nimic nou sub soare, metodele de control şi supraveghere devin doar mai sofisticate şi mai discrete. Pentru a fi mai convingător, reprezentantul SRI a încercat să explice proiectul de lege prin nişte similitudini din codul rutier.
„Să ne imaginăm că Internetul e ca un sistem de drumuri pe care circulă şi maşini ale statului – pompieri, armată, poliţie – dar şi maşini ale privaţilor. Ce ar însemna ca codul rutier să fie opozabil doar instituţiilor statului, pentru că privatul şi-a cumpărat maşina din banii lui şi poate oricând intra în maşina pompierilor sau ambulanţei?
„Să se ştie cine e în spatele volanului”
Sigur că privaţii nu au aceleaşi obligaţii ca instituţiile statului, dar intrând pe drumurile publice, pe Internet, ai o minimă obligaţie. Să protejăm până la urmă Internetul ăsta care e al tuturor, nu al statului român. (…) Nu văd nimic rău în a pune puţină regulă într-un domeniu care acum e oarecum anarhic, adică circulăm ca la începutul secolului cu trăsuri cu cai.
Acum circulăm sigur, dar repet, pentru că maşinile noastre au obligaţia la doi ani să-şi facă ITP-ul, să facem revizia, mă deranjează, că mă costă bani, dar atâta timp cât asta înseamnă siguranţă… îmi înmatriculez maşina, că aşa e frumos, să se ştie cine e în spatele volanului”…
În majoritatea ţărilor din UE s-au elaborat strategii de securitate cibernetică, nu legi de control a Internetului. Întâlnirea reprezentantului SRI cu parlamentarii s-a încheiat în coada de peste. Având în vedere ca în prezent “lumina” vine de la Bruxelles, se va aştepta până la emiterea unei directive europene.
În esenţă SRI propune, după modelul deţinerii unui autoturism, ca fiecare PC să fie înmatriculat, verificat periodic şi dreptul autorităţilor de a percheziţiona fără nici o autorizaţie prealabilă orice calculator de pe teritoriul României. Mai mult, fiecare deţinător de PC cu acces la internet ar trebui să deţină un fel de permis pentru a naviga pe internet.
