Anamaria Bodea: Prin picturile mele, îmi spun povestea! Toate au un mesaj

Anamaria Bodea pictează cu sufletul. Nu este un pictor profesionist în adevăratul sens al cuvântului, dar lucrările sale vorbesc, zâmbesc, foșnesc, transmit stări de bine sau îngrijorare ori apăsări sufletești. Sunt ceva mai mult decât niște picturi, culori… Sunt vii, sunt ca un magnet! Te atrag! Cel puțin ăsta a fost sentimentul meu, o nepricepută într-ale artelor. Dar nu trebuie să fii un specialist pentru a înțelege povestea… Povestea ei, a Anamariei Bodea, o femeie cu un suflet foarte sensibil, dar în același timp puternică și decisă să meargă mai departe, decisă să învețe, să evolueze. La început, a picta a fost pentru ea un refugiu, care s-a transformat mai apoi într-o pasiune. De fapt pasiunea era acolo, ascunsă într-un ungher al sufletului ei…

Despre ea, Anamaria Bodea, despre cum a pășit pe acest tărâm magic al picturii, despre gândurile și visurile ei, citiți în interviul de mai jos.

Cine ești tu, Anamaria Bodea?

Sunt năsăudeancă, fiindcă m-am născut aici în Năsăud, în 1984 și am locuit aici până la vârsta de 16 ani. Ulterior, părinții mei s-au mutat în Nimigea de Jos, unde au construit și o casă. Acum două decenii eu am plecat în străinătate. Aveam 17 ani și am plecat împreună cu soțul meu în Spania pentru a ne putea croi un viitor. Acolo am născut și o fetiță, care acum are 17 ani.

De unde pasiunea pentru pictură?

Pasiunea a existat de când eram mică. Îmi plăceau picturile, mergeam să vizitez muzee, am cumpărat albume cu picturi. Și când mergeam în vizită la cineva și vedeam vreo pictură, eram impresionată.

Acolo în Spania, mai precis în Tenerife, am cunoscut o pictoriță care mă chema des pe la ea să o vizitez. Aveam 18 ani. Ea mi-a spus că trebuie să încerc să pictez, așa mi-am descoperit talentul. Sincer, nu am îndrăznit până atunci să pornesc singură pe acest drum. Am încercat și atunci am pictat primul meu tablou. Au urmat însă 14 ani de pauză, nu am mai avut curajul să continui, mai ales că între timp s-a născut și fetița, am fost și ocupată cu serviciul și nu aveam suficient timp, dar mă și gândeam că nu voi reuși singură. În 2014, soțul meu a decis să plece în Germania la muncă și am rămas o perioadă singură în Spania. Atunci mi-am zis că trebuie să îmi umplu cu ceva timpul, să fac ceva, așa că am început să pictez. Iubesc culorile și pictând am observat că acest lucru mă relaxează. În 2015, am decis să ne mutăm în Germania. Mi-am cumpărat din nou materiale – pânză, culori, pensule… acolo am început să pictez zilnic. Era ca un medicament pentru mine, în momentul acela. Atunci am început să mă dezvolt.

Când ai avut prima expoziție și unde?

Prima mea expoziție a avut loc la Muzeul Grăniceresc Năsăudean. Am ținut foarte mult ca prima mea expoziție să aibă loc în orașul meu natal pentru că nu am uitat că de aici am plecat și îl iubesc. Iubesc Năsăudul și îmi iubesc țara și sunt tot cu gândul la întoarcerea acasă într-o zi. Am avut șansa deci să îmi expun lucrările pentru prima dată aici în Năsăud.

Cine ți-a dat primul imbold pentru a-ți expune lucrările?

O cunoștință de pe Facebook și îmi aduc aminte cu drag de asta. Este vorba de Florin Rotari, care este chiar fratele fotografului Muzeului Grăniceresc – Dumitru Rotari. El îmi urmărea evoluția pe Facebook și, la un moment dat, m-a întrebat într-un comentariu la una dintre lucrările postate pe pagina mea, de ce nu organizez o expoziție la acest muzeu. La acel moment nu m-am gândit așa sus. Eu pictam din plăcere și îmi împărtășeam lucrările cu prietenii de pe Facebook.

Deci practic prima expoziție a fost pe Facebook, nu la muzeu…

Da (râde), putem spune asta, fiindcă pe online mi-am prezentat prima dată lucrările, am făcut chiar un grup unde lumea le poate vedea și își poate exprima opiniile. În 2019, în aprilie, chiar înainte de Paști, am venit acasă în România și am trecut pe la muzeu, unde am vorbit cu domnul director Lucian Vaida. I-am spus că aș dori să îmi expun lucrările la muzeu, dar că sunt un pictor amator și nu am studii în domeniu. Dânsul mi-a oferit șansa și m-a ajutat să organizez prima expoziție.

Din 2019 încoace câte expoziții ai avut? Ai expus doar în Năsăud sau și în alte localități din țară sau străinătate?

De atunci am avut aici în Năsăud trei expoziții, am organizat în fiecare an câte una, ultima având loc chiar pe data de 4 august. Aici la muzeu am fost primită cu drag de fiecare dată. Am avut expoziții și la București, dar nu au fost una doar ale mele, acolo fiind prezentate lucrări și ale altor pictori contemporani. Eu nu am fost prezentă personal acolo, ci doar mi-am trimis lucrările, care au fost expuse în diferite locații. Am expus și în Spania, la o galerie de artă cunoscută unde, de asemenea, au expus și alți pictori. Următoarea expoziție va fi în Bulgaria, la Balcic.

Ce îți place să pictezi cel mai mult – peisaje, portrete, natura statică…?

Îmi place să redau sentimente, emoții, să transmit mesaje prin picturile mele… Îmi place să pictez portrete și corpul uman, în special al femeilor. Încerc să spun povești prin picturile mele. Fiecare lucrare are o poveste…

De ce doar femei și nu și bărbați, fiindcă și ei au poveste de spus?

Să spunem că ar fi povestea mea. Nu neapărat în toate, dar toate au un mesaj, fiecare tablou transmite ceva. Îmi plac foarte mult și florile, au gingășia lor și îmi place să le pictez. Nu am o temă anume, adică să pictez doar flori sau doar corpul uman sau portrete… depinde de starea pe care o am în momentul în care mă așez în fața șevaletului. După ce ajung seara de la muncă, mă gândesc la tema pe care să o abordez. Încep cu o schiță, pictez și dacă mă mișcă ceva anume în tabloul acela merg până la final. De fiecare dată încep cu minim patru schițe. În primul rând fiindcă se uscă și mai greu, eu folosesc direct culorile, dar și pentru că de multe ori mă opresc într-un anumit punct… îmi dau seama că ceva nu se potrivește, nu e acolo sufletul meu și starea mea din acel moment… Atunci le las la o parte, nu mă grăbesc cu ele… este timp… Urmăritorii mei de pe Facebook cred că s-au obișnuit cu asta probabil, fiindcă acolo îmi prezint fiecare etapă a lucrărilor mele…

Dintre lucrările pe care le-ai început și le-ai lăsat mai apoi o perioadă la o parte, le-ai terminat într-un final sau sunt tot la stadiul acela, de schițe…?

Da, chiar una dintre lucrările expuse aici la muzeu, este cel mai mare tablou… Am început o poveste, după care m-am oprit o perioadă și nu știam dacă sunt în stare să o continui sau să o modific, pentru că mi s-a întâmplat și asta. L-am lăsat la o parte aproape un an. L-am pus de câteva ori pe șevalet, mă uitam la el, dar nu puteam face nimic. Nu pot să explic momentele acelea… Parcă era ceva ce nu aș fi început eu și l-am lăsat iar la o parte. Fetița mea mă tot întreba când am de gând să îl termin, ea este cea care m-a încurata să reiau munca la acel tablou. Dar a trebuit să se așeze povestea… abia apoi am început să lucrez din nou la el. Asta a fost chiar acum câteva luni  și am reușit să îl termin. Fiecare tablou este o parte din sufletul meu.

Familia ți-a fost alături sau ți-au spus că pictura nu e de tine?

Părinții mei m-au susținut și m-au încurajat cel mai mult. De câte ori am fost descurajată – eu fiind criticul meu cel mai mare, fiindcă sunt multe noțiuni pe care le stăpânesc teoretic și nu o dată am fost nesatisfăcută de ceea ce am pictat –  părinții mi-a spus: tu poți, mergi înainte! Dar repet, vreau ca picturile mele să transmită un mesaj, oamenii să le înțeleagă și să reacționeze… atunci e perfect. La fel, și fiica mea și soțul meu mă susțin foarte mult.

Fiica ta îți împărtășește pasiunea? În place să picteze?

Da, desenează, face schițe… dar ea iubește sportul… a fost campioană de Andaluzia la gimnastică ritmică… îi place și desenul… Eu nu o văd acum așa de mult atrasă de pictură, dar face desene în creion. Eu de exemplu nu sunt așa prietenă cu creionul, am început să-l folosesc doar pentru compoziții și portrete. Sunt foarte multe picturi, mai ales peisajele, pe care nu le schițez, ci le fac direct din pensulă. Îmi imaginez ce trebuie să am la final și încep să pictez. Chiar dacă nu le expun public îmi place să fotografiez fiecare etapă, până la final.

Cât de mult stai în fața șevaletului, câte ore zilnic?

Eu când pictez, nu mai aud, nu mai văd nimic în afara a ceea ce lucrez… sunt foarte concentrată. Cel mai mult am lucrat la un portret, primul meu portret, o femeie din zona Năsăudului, îmbrăcată cu cămașa tradițională, un model de prin anii 1930, și am vrut să dau tot ce e mai bun din mine… atunci m-am concentrat foarte mult, practic m-am înfipt în pânză și în lumea mea… am stat câte 4 ore nemișcată la șevalet. L-am terminat în patru săptămâni.

Am observat că te-ai implicat și în acțiuni de caritate…

Da, îmi place să ajut, și de cele mai multe ori am făcut-o în tăcere. A fost însă un moment, un caz din Năsăud, când mi-am spus că nu pot ajuta suficient pe cât aș fi dorit eu de mult, fiindcă era vorba de o sumă foarte mare de care era nevoie, și atunci am ales să donez tablouri pentru a fi vândute la licitație. M-am bucurat când s-au vândut, și s-au vândut bine, și astfel am putut să ajut. Din păcate am fost acuzată de unele persoane că mi-am făcut eu publicitate, și asta m-a durut foarte mult. Așa că, m-am gândit că dacă voi mai face o astfel de donație, nu o să o mai fac publică, deși doar așa oamenii află și licitează pentru ca acei bani să ajungă la cei ce au nevoie. Acele donații au fost făcute din suflet. Am făcut și altfel de donații de care nu am spus niciodată nimic. Dar na, niciodată nu voi putea fi iubită de toată lumea, este imposibil asta. Sunt unii care au încercat chiar să îmi închidă pagina de Facebook, au raportat-o de multe ori susținând că încalc politica rețelei de socializare… Eu încerc doar să bucur privirile oamenilor… că sunt destul de triste, și așa trăim și pandemia asta, sunt vremuri destul de grele… dacă pot să bucur pe cineva, o fac prin picturile mele.

Ți s-au adus critici directe la lucrările tale din partea celor care te urmăresc pe Facebook?

Da, s-a întâmplat. Am primit în grupul meu și pictori, fiindcă eu nu i-am văzut ca pe o concurență, deoarece consider că putem învăța unul de la altul, ca om, nu neapărat ca artist, dar unii mi-au spus că sunt lăudată ca Iisus în locul lui de baștină și că picturile nu sunt reușite. Așa mi s-a spus. Asta s-a întâmplat mai ales la început, în momentul în care primeam felicitări de la urmăritori. Eu sunt foarte conștientă de nivelul meu, iar acele felicitări erau mai ales pentru ceea ce eu reușeam să realizez în fiecare etapă. Se vedea evoluția mea și acestea (n. r. – felicitările) mă motivau să merg mai departe, nu să mă cred pe culmile gloriei. Eu una nu am înțeles și nu pot înțelege invidia și criticile care vin din răutate, fiindcă sunt și din cele constructive, care te ajută să urci, de pe urma cărora poți învăța. La început am fost foarte rănită, am plâns, m-am întrebat de ce, chiar am vrut să renunț… Numai că am avut multe persoane alături care m-au susținut și mi-au spus că pot să merg mai departe, că merită să merg mai departe.

Observ că ești o persoană cu picioarele pe pământ și asta contează cel mai mult pentru a merge mai departe…

Da. Sunt persoane care, atunci când le feliciți pentru ceva cred că sunt undeva foarte sus. Eu cred însă că fiecare putem evolua în permanență. Și arta a evoluat foarte mult, putem aduce ceva nou, putem aduce povestea noastră… Mie, de exemplu, nu îmi place să fac reproduceri după lucrări realizate de alți pictori, indiferent cât sunt de valoroși. Eu consider că fiecare pictor și-a spus povestea în momentul acela. Da, ar fi mâna mea, dar nu ar mai fi sufletul meu acolo. E ca și cum aș copia pe o bucată de hârtie o poezie pe care a scris-o un poet. Aaa, dacă vine cineva și îmi comandă să îi realizez un tablou după o fotografie anume, un moment petrecut într-o vacanță de exemplu, e altceva. Da, asta da, dar nu după lucrări ale altor pictori, deși mi s-a spus să fac asta fiindcă aș putea învăța foarte mult – ca și cromatică, tehnică, etc… Eu am un stil anume și îmi doresc ca atunci când cineva îmi vede o pictură să spună: uite, asta e o lucrare a Anamariei Bodea, e stilul ei, sunt culorile ei, e povestea ei… Eu n-o să mai fiu cândva, dar pictura rămâne, trebuie să pun sufletul meu acolo.

Ce proiecte de viitor ai, Anamaria?

Am în gând două proiecte pentru anul viitor. Sunt două proiecte mari, probabil doar unul voi reuși să-l duc până la capăt. Nu le dezvălui deocamdată, fiindcă sunt doar în schiță, să spunem așa. Le voi aduce la cunoștința publică atunci când în proporție de 90% că le pot realiza. Nu pentru că vreau să țin secret, ci pentru că nu vreau să anunț un lucru și mai apoi să nu se întâmple. Nu vreau să-mi dezamăgesc publicul, pe cei care mă susțin din suflet, m-aș simți tare rău. Mă rog doar la bunul Dumnezeu să am sănătate și să pot crea.

Nu te-ai gândit să deschizi la muzeul din Năsăud un club pentru copiii care vor să picteze în timpul lor liber? Să se joace pictând… Eu mă gândesc că doar așa, prin joacă, un copil poate învăța lucruri serioase și frumoase, fiindcă, în felul ăsta el se simte liber.

Mi s-a oferit o astfel de oportunitate în Germania. Aici nu știu, probabil doar dacă m-am muta aici sau doar când voi reveni în țară, fiindcă e vorba de timpul pe care trebuie să îl pui la dispoziția copiilor. E o idee foarte frumoasă, dar pentru un astfel de proiect trebuie să ai și susținere. Și nu știu cât de bine ar fi văzut un astfel de proiect, mai ales că este deja Clubul Elevilor, unde există o secție de pictură și nu aș vrea să fiu prost înțeleasă. Dar mi-ar plăcea să am aici un atelier de pictură unde să lucrez cu copiii, aș aduce arta la Năsăud, să se nască pictori de aici. În schimb, Asociația românilor din Germania mi-a oferit această șansă, ca sâmbăta să fac cu copiii români o activitate de pictură. Mă gândesc să accept, deși probabil o să fie ceva probleme cu valul acesta nou al pandemiei. Nu știm ce ne rezervă viitorul, dar eu visuri am. De câte ori reușesc să îmi îndeplinesc câte un vis, sunt mândră de mine și de cei ce m-au susținut și mi-au oferit o șansă. Fără cei care mă încurajează nu aș putea picta așa ușor.

Care este tema următorului tablou al tău?

Zilele acestea am fost puțin aglomerată și nu am putut să-mi deschid trusa, sper să reușesc în seara asta (râde)… Nu am reușit să-mi termin lucrările pentru Bulgaria, unde tema este marea. Sunt două lucrări pe care trebuie să le termin. După care urmează un altul în care va fi tot o poveste a mea…

• 

• 

• 

• 

•