După 20 de ani de la acordarea primului interviu GAZETEI de BISTRIȚA , Alin Ușeriu își face bilanțul celor două decenii în care și-a pus sufletul și ce a avut mai bun în proiectele pentru țară. Via Transilvanica, proiect realizat de Tășuleasa Social, în frunte cu veteranul Alin Ușeriu a început în anul 2018, anul în care România a sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire, iar de aici și misiunea sa de a fi „Drumul care unește”. Drumul de peste 1400 km este traseu turistic și cea mai mare expoziție în aer liber din România, ce străbate țara în două, pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin.
Dorința de a descoperi în întregime povestea unui vis imposibil, o cărare care să unească țara de la nord la sud și să ofere o identitate Transilvaniei, oamenilor, istoriei și minunăției locurilor într-un singur loc; și dorul bolnăvicios de țară al unui flăcău care s-a întors în România la finalul anilor 90, cu gândul să schimbe fiecare centimetru pătrat ne-au îndrumat pașii la o întâlnire cu făuritorul de speranțe, Alin Ușeriu .
În ianuarie 2001, Alin Ușeriu a pus bazele primei organizații de mediu din România, Tășuleasa Social, alături de Armin Jelenik și Alexandru Toniuc. Pe atunci, cei trei curajoși și-au propus să dezvolte comunitățile dezavantajate și dotarea școlilor cu probleme, ,,întrucât orice copil merită ce e mai bun’’, astfel a început construirea unui campus la poalele muntelui Tășuleasa și a creat un loc în care îi învăța pe tineri voluntariat.
Rep: Nu știu câți oameni te cunosc și știu ceea ce faci pentru comunitate. Cine este Alin Ușeriu astăzi? Ce s-a schimbat la omul de acum 20 de ani?
Alin Ușeriu: Acum, nu a fost scopul meu cel mai important, să zic așa, de a deveni o persoană publică, și la absolut toate proiectele pe care le-am gândit și le-am implementat și le-am coordonat, am încercat notorietatea proiectului să fie organică, să nu trebuiască să avem neapărat o prezență enervantă, guralivă, hai să zic așa. Cred eu că ăsta e cel mai potrivit cuvânt pe care l-aș folosi aici. La mine nu s-a schimbat multe. Culoarea părului cu siguranță s-a schimbat. Pot cu mâna pe inimă să spun că absolut toate lucrurile pe care mi le-am dorit în ceea ce privește organizația nu s-au schimbat deloc.
Mi-am dorit o organizație puternică de voluntari. Ea este aici. Mi-am dorit proiecte relevante. Na, eu am vrut să fie pentru tot universul, dar deja avem un proiect relevant, național, și înseamnă din ce în ce mai mult internațional. Mi-am dorit să fim bine organizați și pe alocuri i-am făcut inclusiv pe primii mei parteneri, pe germani, invidioși pentru buna organizare, dar mai ales partea creativă a organizației noastre. Adică acolo se lucrează într o schemă, într-o rânduială, noi neavând resursele lor cel puțin, a trebuit să ne reinventăm, pur și simplu să fim foarte creativi, aș zice. Nu este vorba de creativitate artistică, dar pe alocuri este vorba de o creativitate solidă culturală în spațiul cultural al nostru, al culturii organizaționale absolut necesară în societate, după părerea mea. Deci, eu cred că nu m-am îndepărtat absolut deloc de planurile inițiale, dar, sigur, că una este să pornești ceva în anii 2000 și să folosești ingredientele care se găseau atunci la dispoziție și cu totul altă treabă este să faci lucrurile în 2023-2024, când dinamica societății este complet diferită. Dar și aici cred că Tășuleasa Social, cu proiectele ei, a făcut cea mai rapidă reinventare. Deci tot timpul am fost acolo, tot timpul am fost primii. Aș putea să zic că am și dat cu dinții de trepte de multe ori și am învățat foarte multe, că nu a fost un drum așa lin, dar asta în urcare. Deci, noi de 24 de ani, cât are astăzi organizația, am urcat. Am urcat pante abrupte, am urcat pante mai line, dar a fost totul doar în urcare.
Rep: Ai promis că nu te mai întorci aici, atunci când ai plecat în Germania. Ce te-a motivat să te întorci pe pământul bunicii tale și străbunicii tale?
Alin Ușeriu: Dorul! Am apreciat foarte mult pe alți oameni care au reușit cumva să se scoată din priză și să se bage în alt loc, într-o altă țară. Eu nici nu am făcut parte dintre cei care am fugit de țară. Mi-era lehamite, mi-era… îmi era destul. Adică erau două componente atunci pe care eu nu le cunoșteam. Aveam un motiv serios să le las toate baltă, pentru că îmi doream foarte mult să cunosc lumea și asta a fost un motiv, hai să zic așa, ascuns, că sunt și motive în interiorul nostru, câteodată multe ascunse, de care nu-ți dai seama decât după o vreme. La mine a durat ceva. Aici a fost clar o slăbiciune uriașă – dorul… plângeam pur și simplu când mă uitam la un articol care îmi plăcea sau ceva care avea legătură… Căram tot felul de cârnat în Germania, tot felul de hălci afumate, de parcă acolo nu erau. Nu știu… eram bolnav cronic, eram bolnav de dor, de țară. Nici acuma n-aș putea să vă spun dacă e o boală, o adicție, o neadaptare la lumea de acolo, nu-mi dau seama… dar se manifesta ca o boală și era incredibil. Creierul meu spunea: „totul e în regulă, ai de toate aici, totul e bine”, și ceva din interiorul corpului, fără o localizare, pur și simplu m-a îmbolnăvit. Așa că, eu am norocul să nu mă răzgândesc târziu. O răzgândire a fost asta. Îmi pare rău pentru partea asta publică a mea, cunoscută, că așa cumva nici nu m-am mai uitat în spate, dar, iacătă, m-am răzgândit și m-am întors, și bine am făcut.
Rep: Cum te-au ajutat valorile germane să începi proiectul Tășuleasa Social și cum a evoluat în decursul anilor? Ce reprezintă pentru tine?
Alin Ușeriu: Mentalitatea asta colectivă de a face lucruri împreună. Nu am stat eu să analizez, că ar fi o discuție prea lungă. Când am văzut că aproape fiecare om de pe strada unde locuiam avea un mic proiect al lui – fie mergea cu copiii și-i învăța fotbal, fie reparau bicicletele copiilor într-o acțiune colectivă, fie aveau grijă de nu știu ce păsărele, fie erau într-o organizație care are grijă de alții… M-am uitat așa atent și am zis: “Păi la chestia asta deci, nu numai că sunt ani lumină între ei și noi, nu o să putem reuși”. Așa că, eu practic prin campusul Tășuleasa exact asta am vrut să aduc. Locuiam în Germania, naveta acum era justificată și totdeauna dacă învățam ceva la ei, reveneam repede și aplicam aici. Dacă vedeam că nu funcționează ceva la ei, mă certam cu ei destul de sever, ca să zic așa, cu oarece riscuri de necooperare ulterioară și spuneam “Nu așa, nu funcționează”. Să nu uităm totuși că România este partener cu o organizație foarte puternică, cu Die Johanniter, unde eu coordonam aproape toate activitățile din România. Deci, practic, dacă se văd cumva acțiunile pe care le-au întreprins Die Johanniter, am și eu un merit acolo; sunt cel puțin 400 de mii de copii care au primit ceva. Nu mai vorbesc de câte școli în anii 2000 aveau mobilier nou și mașini de cusut… am adus sute de camioane… Deci, practic, da, Germania este o țară bogată și acum, în continuare eu nu cred că noi n-o să ajungem Vestul, părerea mea. Dar în unele locuri, cum am zis, suntem foarte buni. Dinamica asta a noastră, setea asta de a face, de a imita, de a depăși în unele locuri, este grozavă. Noi am făcut acest lucru, am învățat mult de la ei, am perfecționat, nu am făcut unde mie mi s-a părut greșit. Dacă și politicienii ar fi învățat lucrurile astea, cred că distanța nu era așa mare între organizația Tășuleasa Social și organizația Die Johanniter. Sigur că e o distanță foarte mare, de impact, dar ei s-au format din ‘47-’48 și noi abia în 2000, dar pe bucățica noastră suntem buni.
Rep: Via Transilvanica a început în anul 2018. Care au fost primele gânduri despre acest proiect și cum au început colaborările și discuțiile cu autoritățile locale și comunitățile?
Alin Ușeriu: Via Transilvanica este un proiect care are multe fațete. Deci, Via Transilvanica este deja proiectul care, cu siguranță deja, ca identitate vizuală, a depășit organizația noastră. A fost și din partea mea, cred, o greșeală că atât de tare m-am implicat în proiect, că am uitat că de fapt mama navă este organizația Tășuleasa Social. Am predat, ca să zic așa, acest proiect României în 2022, deci la patru ani și jumătate de la lansare. Am vrut să facem un proiect să nu fie pe spaimă, să nu fie pe strigătele alea noastre de ajutor, sărăcie, corupție, hoție, război, pandemie. Deci am vrut, şi nu că nu alea nu ar trebui să fie rezolvate, Doamne ferește, nu mă gândesc deloc așa, dar sunt absolut convins că trebuie să existe într-o societate și proiecte bune, proiecte care să aibă valoare comunitară. Maturitatea nu era asigurată în 2000, dar în 2018 am prins așa o crăpătură mică de lumină pe unde am ieșit. Am terminat proiectul comunitar. “Drumul care unește” s-a justificat. Nu am strigat niciodată „Hoții!” și ia uitați că am strâns totuși aproape două milioane de euro. S-au și cheltuit 2 milioane de euro desigur, că dacă se gândește cineva cât ar fi costat 400 de tone de andezit pentru 1.400 de borne sculptate individual de 82 de sculptori, împrăștiate pe diagonala unei țări în 107 unități administrativ-teritoriale și un ghid în cinci limbi deja tradus, cu un site excelent, cu o comunitate formată, dacă ar trebui să fi făcut statul sau nu știu cine, nu cred că o puteau face cu această sumă. Sigur că la această sumă se adaugă acum o eficiență excelentă a unei echipe excelente, matură după 18 ani de alte proiecte, se adaugă faptul că am folosit voluntariatul. Cu siguranță statului o să îi fie foarte greu să folosească în felul acesta voluntariatul… Mă gândesc, că așa un proiect nu știu dacă poate să îl facă statul sau altă entitate. Deci este nevoie de organizații non-guvernamentale și mai ales de organizații cum cred eu că este și Tășuleasa Social, puternice. L-am dus la capăt (n. r. – proiectul). Eu îmi imaginam că durează 30 de ani probabil până facem 200 de kilometri să rămână după noi ceva. Și iacătă, după, după patru ani și jumătate, noi eram deja la Dunăre cu proiectul nostru, într o excelență a voluntariatului și cu o justificare enormă a sloganului nostru “Drumul care unește”.
Rep: Ce ai învățat de la oamenii cu care ai lucrat?
Alin Ușeriu: E o întrebare care, hai să zic așa, totuși mă duce un pic mai departe. Era clar că eram foarte competitiv, aveam foarte mult activism la începutul anilor 2000, atunci când am fondat organizația și am început să coordonez activitățile ei. Acum mă bucur și mă emoționează foarte tare când văd un bătrân afară din casă… Inclusiv pe Via Transilvanica. Sunt foarte, foarte mulți oameni în vârstă, cu puteri limitate, dar care sunt foarte aproape de proiect, foarte atașați, fără să mai vorbesc că este chiar un clujean de optzeci și ceva de ani care a terminat tot traseul, domnul Dinu Mititean. Practic, de la un bătrân învăț mult mai mult și îmi doresc foarte tare ca, la un moment dat, să fiu și eu unul dintre bătrânii activi și nu un bătrân enervant sau care este o pacoste. Sigur, excludem boala, dar sunt și bătrâni sănătoși, care sunt o pacoste pentru cei din jur, pentru că nu mai sunt bine cu viața lor. Eu nu vreau să fac parte din bătrânii aia. Eu vreau să fiu activ și am ceva de învățat de la ei. Am învățat că eșecul și greutatea pentru mine sunt mult mai valoroase decât succesul. Sunt absolut convins de acest lucru.
Am învățat că răsplata vine de la țară. Eu nu știam dacă țara poate să te răsplătească într-un fel. Adică, aveam oarecare drag de țară, dar în momentul în care am luat țara la pas, așa cum am făcut-o pe Via Transilvanica, am primit în momentul acela o răsplată uriașă, în sensul că țara mi s-a dezvăluit mie și numai mie, într-un fel pe care nu l-am bănuit. Și asta mie mi se pare un dar uriaș pe care l-am primit pentru că abia aștept dimineața, abia aștept să mă mai cunosc cu țara. Am parcurs Via Transilvanica, deci am o stare de bine, aș putea spune, chiar de beatitudine de asta lumească, de când am început să lucrez la acest proiect. Era clar că și asta am învățat-o. Doamne ferește să ne fi venit când aveam 10 ani, că îl dădeam de gard de nu ne vedeam, pentru că nu eram în stare să-l ducem. Deci toate la timpul lor. Am învățat că nu-i bine să te plângi. Mie mi-e rușine că m-am plâns de câteva ori, pentru că e mai bine să fie chiar mai bine să plătești prețul întreg pentru un proiect, și mi-ar fi părut rău acum ca Via Transilvanica să fie un proiect ușor. Astăzi sunt o grămadă de învățăminte și aș cred că aș putea umple o carte cu ele dacă aș avea și eu un rol de ăsta de influencer. M-aș bucura să-mi pot pune gândurile în scris cumva.
Rep: Cum a fost experiența Via Transilvanica în primul an? Ce obstacole ai întâmpinat pe parcursul anilor și de ce ai mai continuat, ce te-a motivat să mergi mai departe?
Alin Ușeriu: Pfuuui! La orice discuție, lumea, în general, mă percepe, mai ales în ultima vreme, ca un optimist de ăsta un pic năuc așa, și cine mă cunoaște mai bine știe că exact numai optimist nu sunt. M-am hotărât la un moment dat pentru un proiect ca Via Transilvanica să plătesc prețul corect. Adică mi-am dat seama că nu o să fie ușor: trecem prin 400 de comunități mai mici, 107 unități administrativ teritoriale. Proiectul acesta oferă niște oportunități de viitor în care e clar că reorganizează dinamica unei localități. Deci, vă dați seama că cei care stăpânesc în momentul de față localitatea au dat și ei cu ce au avut la mână. Bineînțeles că am făcut și eu asta cu ce am avut noi la mână și am câștigat noi, ne-am mișcat repede. În cartea pe care a scris-o un clujean despre Via Transilvanica., mă mai smiorcăiesc pur și simplu, pentru că îmi era greu atunci, în ziua respectivă când mi-a fost luat interviul. Dar după aceea am stat și m-am gândit: era era mai bine să fie ușor, era așa de frumos acest proiect dacă îl făceam așa pușcând din degete? Eu nu cred. Satisfacția în momentul de față este pentru mine foarte, foarte mare. Și m-au motivat oamenii. Pare un clișeu, dar nu poți să iubești ceva ce nu cunoști și nu poți să cunoști ceva în cazul unei țări când nu o iei la pas… Ai o privire foarte superficială asupra unei țări dacă stai numai în mașină și pe drumurile asfaltate… mi se pare că nu știi nici măcar 15% din țara asta. Ori, asta face parte nu numai din preț, din răsplată, face parte și din învățămintele astea ale mele. Tot am întâlnit oameni și mi-am dat seama: Hei, Alin, ești pe cale să faci cel mai mare circuit social care există în România. Asta m-a determinat să merg mai departe cu toată forța. Aș mai face-o încă de o mie de ori!
Rep: Cum ai descrie impactul pe care le au Via Transilvanica și Tășuleasa Social pentru comunitățile locale din regiune? Ce ai văzut în ochii oamenilor de acolo?
Alin Ușeriu: Eu am crezut într-un impact social de genul dacă trec turiștii, vin banii, comunitatea are de prosperat, se fac locuri de muncă, e o nouă perspectivă. Se pare că nu-i numai despre asta vorba. Se pare că Via Transilvanica, în primul rând, trezește la viață. 300 dintre cele 400 de localități prin care trece Via Transilvanica erau în moarte clinică. Mama spune tare frumos “Să nu-ți crească iarba în prag. Doamne ferește să-ți crească iarba în prag”. Însă, în prea multe praguri a crescut iarba în România și noi călcăm iarba din praguri. Asta mie mi se pare și a fost cel mai grozav lucru pe care l-am auzit de la oameni. Nu, nu despre bani e vorba, că de mâncare au toți, au o supraproducție de vegetale, dar nu au exact ceea ce e cel mai important lucru: oameni. Să fie, să mai ai cu cine schimba o vorbă, să-ți mai viziteze cineva satul. Și de fapt, asta e dinamica și cel mai prețios lucru care cred eu că li se întâmplă comunităților pe unde treci. Sigur că vin banii. Sigur că omul care merge, mănâncă, doarme, primește masaj, își duce bagajele, bicicletele… sunt o grămadă de lucruri care apar. Dar cel mai important lucru este resuscitarea asta pe care am realizat-o și care a fost cumva primul gând. Dar noi după aia am zis că, mamă, ce proiect turistic facem!. Eh, tot aia rămâne cel mai valoros lucru: am trezit la viață o diagonală de țară!
VA URMA
