23 decembrie 2006, orele 13.30
Un elicopter de tip EC 135 al SMURD Târgu Mureş, intrat în serviciu cu doi ani înainte, cu un echipaj format din patru persoane, pilotul, copilotul, un medic şi o asistentă medicală, care se îndrepta spre o intervenţie la Vatra-Dornei, din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, a fost obligat la o aterizare forţată în zona Pasului Tihuţa, din jud. Bistriţa-Năsăud, la Piatra Fântânele, în Poiana Tomaticul din apropierea Vârfului Căsaru.
Toate persoanele aflate la bord au fost rănite uşor, mai grav fiind pilotul, comandorul Romeo Lupu. Căutările persoanelor aflate în elicopter au durat mai bine de şase ore.
20 ianuarie 2014, orele 16.00.
Un avion de tip Britten Norman Islander 2 (BN-2), cu o vechime de circa 35 de ani, având 7 persoane la bord, anunţă iniţial că are probleme din cauza condiţiilor meteo extreme. Ceaţă şi givraj. Adrian Iovan fost pilot militar, căpitan în rezervă, are o ultimă comunicaţie cu controlorii de trafic aerian de la Romatsa, după ce trecuse de Sibiu. El anunţă că va coborî la o altitudine de 2.100 de metri, mai mică decât cea normală, pentru că nu vede nimic din cauza ceţii.
La orele 16.16 avionul reuşeşte o aterizare forţată undeva la graniţa dintre judeţele Cluj şi Alba, în zona Beliş, pe o pantă a Muntelui Petreasa. La bord se află pilotul Adrian Iovan, un copilot, o studentă de la Medicină Militară pe post de asistentă medicală şi patru medici: dr. Valentin Calu, purtătorul de cuvânt al Spitalului Elias, dr. Radu Zamfir de la Spitalul Fundeni, medicul coordonator al echipei care trebuia să ajungă la Oradea pentru a preleva organe de la un pacient în moarte clinică, dr. Cătălin Pivniceru, de la Spitalul Regina Maria, şi dr. Sorin Ianceu, chirurg la Spitalul Municipal din Oradea. Echipajul plecase de la Bucureşti la Oradea, pentru prelevarea mai multor organe pentru un transplant.
Pilotul Adrian Iovan şi studenta sublocotenent Aurelia Ion sunt victimele care au decedat în urma acestui eveniment, celelalte persoane din echipa medicală şi copilotul suferind răni mai mult sau mai puţin grave.
Două evenimente grave, despărţite peste timp de fix opt ani. În ambele situaţii autorităţile au acţionat haotic, fără nici o coordonare, fără o comandă unică. Doar un noroc chior, o şansă Dumnezeiasca a făcut să nu fie victime umane la evenimentul din 23 decembrie 2006, din Pasul Tihuţa, exceptând starea comandorului Lupu şi a copilotului care au necesitat internare, tratament şi recuperare. Nefiind nici un mort, nici măcar un rănit grav, lucrurile s-au liniştit de la sine, iar gunoiul şi mizeria au fost ascunse sub preş într-o perfectă tradiţie românească.
Toate greşelile grave constatate atunci, inclusiv în ceea ce priveşte localizarea, activitatea echipelor de salvare, au fost trecute cu vederea şi uitate şi au dus în timp, paradoxal, la moartea pilotului Adrian Iovan şi a studentei sublocotenent Aura Ion, din fatidica zi de 20 ianuarie 2014. Nu s-a învăţat nimic din modul în care s-a acţionat atunci în 2006, în Pasul Tihuţa din Munţii Bârgăului.
Moartea celor două persoane, Adrian Iovan, căpitan în rezervă, şi a sublocotenentului-student Aura Ion, din cadrul Armatei Romane, s-a datorat incompetenţei crase, ca rezultat al corupţiei instituţiilor statului, desemnate prin lege în primul rând să-i localizeze şi abia apoi să le acorde cât mai rapid primul ajutor şi să-i transporte la cel mai apropiat spital.
Şi în cazul elicopterului căzut în Pasul Tihuţa în 2006, nu cei plătiţi cu bani publici, jandarmi sau de la ISU, ci o echipa de salvamontişti, care făcea acest lucru din pasiune sau voluntariat, a găsit echipajul elicopterului.
Gazeta de Bistriţa, la vremea respectivă, a prezentat cazul respectiv, alături de alte publicaţii ale vremii. Dar să rememoram evenimentul petrecut în Pasul Tihuţa, din jud. Bistriţa-Năsăud, din 23 decembrie 2006.
Elicopterul de ultimă generaţie, EC 135, valora circa 4,2 milioane de euro, fusese fabricat în 2003, fiind cumpărat de la o companie germană şi repartizat Spitalului Clinic Judeţean Mureş, care gestiona situaţia din punct de vedere logistic, administrativ, fiind operat în teren la intervenţii pentru salvarea de vieţi de către SMURD Târgu-Mureş în cazurile medicale de urgenţă şi acordarea asistenţei la locul unor evenimente grave. Piloţii care operau aparatul erau cadre ale MAI sau MApN.
În urma aterizării forţate, pilotul şi copilotul au fost răniţi, fiind internaţi în spital, iar aparatul de zbor a fost distrus aproape în totalitate.
Pilotul echipajului, comandorul Lupu, a fost operat, la fel şi copilotul a fost supus unei intervenţii chirurgicale. Având în vedere că echipajul elicopterului era format din cadre active ale Armatei Române, respective ai Forţelor Aeriene, comandorul Lupu şi copilotul, ancheta a fost preluată de Prim-procurorul militar adjunct Viorel Siserman, la vremea respectivă, de la Parchetul Militar Cluj. Evenimentul a fost cercetat şi ca accident de muncă, întrucât cei patru membri ai echipajului se aflau în timpul serviciului. Cei doi aviator militari au fost audiaţi de Siserman la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, unde aceştia erau internaţi. Din anchetă a rezultat faptul că cei doi piloţi nu au mai putut menţine elicopterul pe linia de zbor din cauza vizibilităţii reduse şi a condiţiilor meteo nefavorabile.
Conform datelor din anchetă, elicopterul a intrat într-o masă de aer ceţos, vizibilitatea fiind zero.
Pilotul a fost obligat să coboare pentru a depăşi zona de ceaţă.
Din cauza condițiilor meteo nefavorabile, pilotul a fost nevoit să coboare la o altitudine mai joasă unde spera că nu mai există ceață. Era în contact radio cu baza, iar la un moment a primit ordin să se întoarcă, dar a fost prea târziu, ceața densă a înconjurat elicopterul și după câteva minute elicopterul a lovit un vârf de brad.
Conștient că se vor prăbuși dar inspirat, comandorul Romeo Lupu, un pilot cu experienţă, a lăsat elicopterul să se prăbușească, controlat „în coadă”, o procedură luată in extremis, decizie care a dus la salvarea celor patru vieți aflate în aparatul de zbor.
Cei patru membri ai echipajului au fost găsiţi în aceeaşi zi, în jurul orei 18.30, în Munţii Bârgăului, la aproximativ cinci kilometri de drumul naţional care duce spre Pasul Tihuţa. Ei au fost căutaţi de peste 50 de pompieri, poliţişti, echipaje SMURD şi jandarmi montani. Potrivit salvatorilor, operaţiunile de căutare au durat aproximativ cinci ore şi jumătate şi s-au desfăşurat cu dificultate din cauza terenului accidentat şi a întunericului. Echipajul a fost găsit pe Vârful Căsaru, Poiana Tomnaticului, la circa cinci kilometri distanţă de drumul naţional (DN 17) care duce spre Pasul Tihuţa. Ei se aflau lângă un foc pe care îl făcuseră ca să se încălzească, întrucât în zonă este foarte frig.
Interesant a fost faptul că pilotul a anunţat la baza din Tg. Mureş că aparatul a aterizat forţat şi că cei patru oameni de la bord sunt în viaţă. Practic de la Tg. Mureş s-a dat alarma, iar forţele din Bistriţa-Năsăud destinate acestui scop au pornit într-o cursă contra-cronometru de salvare. Primii care au pornit în căutarea echipajului au fost pădurarii din zona Pasului Tihuţa şi Colibiţa, Bistriţa-Bârgăului, dar şi o echipa de salvamontişti de la Bistriţa. Ulterior li s-au alăturat echipe de pompieri, jandarmi şi poliţişti bistriţeni. Au fost şi atunci probleme cu localizarea, pentru că s-a bâjbâit mult. Salvatorii au ajuns la epava elicopterului după circa cinci ore şi jumătate, cei patru fiind coborâţi cu tărgile, pe un traseu extrem de dificil. Medicul şi asistentul medicală aflată în echipaj au fost transportaţi acasă, la Târgu Mureş, în aceeaşi noapte, sâmbătă spre duminică. Comandorul Lupu şi copilotul, care erau răniţi, au fost transportaţi în Bucureşti.
Aparatul, un EC 135, a intrat în serviciu la SMURD Tg. Mureş în septembrie 2004. După ce un alt elicopter al SMURD Târgu Mureş s-a prăbuşit nu cu mult timp înainte. La timpul respectiv accidentul din Pasul Tihuţa era cel de-al treilea incident de acest fel în care a fost implicat un elicopter al SMURD.
Pe 9 ianuarie 2006, un elicopter s-a prăbuşit în apropiere de aeroportul din Iaşi în timp ce executa misiuni împreună cu SMURD Iaşi, fiind pilotat de angajaţi ai Unităţii Speciale din MAI. Cei doi piloţi, împreună cu medicul şi asistentul aflaţi la bord şi-au pierdut viaţa.
Extrem de interesantă este poziţia exprimată de către comandorul în rezervă, Romeo Lupu, la un post de televiziune (B1 Tv), făcând o paralelă peste timp, cu mai multe asemănări decât deosebiri, între evenimentul din 23 decembrie 2006 din Pasul Tihuţa şi cel din 20 ianuarie 2014 din Munţii Apuseni.
„Sunt foarte multe lucruri care seamănă izbitor între cele două accidente aviatice – ambele aeronave erau în misiuni umanitare. Ambele zburau în condiții meteo nefavorabile. Elicopterul pe care îl pilotam eu avea în dotare o baliză care a început să emită după accident, dar nimeni nu a recepționat acel semnal cu care era dotat elicopterul SMURD. Eram echipaj complet – doi piloți, un medic și un asistent. După ce am ieșit din elicopter am sunat și am anunțat că ne-am prăbușit în Pasul Tihuța. Aparatura de bord nu mai era funcțională dar colegul meu avea un GPS. Am butonat GPS-ul și am sunat apoi la centrul operațional și am dat coordonatele exacte unde ne aflăm – grade, minute, secunde și altitudinea la care eram.
Pentru echipele de salvare ar fi fost foarte ușor dacă veneau cu un simplu GPS în care să introducă datele noastre și linia îi aducea la noi. Deși a venit cineva cu GPS acolo, era nou cumpărat și nu știau să îl folosească. Cine ne-a găsit pe noi – și încă o dată le mulțumesc, au fost salvamontiștii din Bistrița care nici ei nu aveau GPS. Cineva care era salvamontist și avea GPS a fost mutat de vreo 2 săptămâni din structura lor…
În schimb, ei au fost cei care ne-au pus întrebări inteligente și atunci mi-am dat seama că ei vor fi cei care ne vor găsi. Ceilalți căutători dădeau telefon și ne întrebau „unde sunteți”?! Eu le spuneam că am comunicat toate datele la centru operațional și îi întrebam: Aveți un GPS? Nu! O hartă? Nu… Dacă ar fi avut o hartă ne găseau mai ușor…
Structurile Ministerului de Interne au fost mobilizate dar salvamontiștii au ajuns primii la fața locului deși au fost ultimii anunțați – după ora 15.00!!! Au venit în zonă, au căutat pădurarii și au făcut echipă mixtă cu ei și apoi ne-au sunat. Prima întrebare a lor a fost: „spuneți ce vedeți în jur” – Brazi și ceață! După un timp au sunat din nou… Sunt brazi subțiri sau groși? Pădure tânără sau bătrână? Ei deja au redus aria de căutare pe înălțime, în zona de conifere. La un moment dat revin cu telefonul… Se poate cineva deplasa? Da… s-a dus medicul să caute o buturugă, o cioată de unde a fost cândva tăiat un lemn… Să dea zăpada la o parte și să vadă cu ce culoare este însemnat ciotul acela: cu maro! Ei știau sigur că exploatările s-au făcut pe pachete și au fost însemnați cu culori diferite copacii tăiați și în acel moment ei s-au orientat spre zona unde eram noi.
Toți ceilalți căutători erau pe alți versanți… Au sunat iar – Dvs. strigați? Da! Făceam un cor de patru. Ei spun: Nu mai strigați! Ei auzeau alți căutători, strigau unii și răspundeau mulți… Și nimeni nu știa cine sunt căutătorii, cine sunt căutații și atunci ne-au indicat să batem în epavă lucru care l-a făcut asistentul medical… S-a dus și a bătut în burta elicopterului și a trecut încă multă vreme… La un moment dat ne-au sunat și au spus că aud bătăile.
A mai durat încă o jumate de oră până când echipa de salvamontiști și pădurari au ajuns la noi. Tot respectul pentru ei! Au venit, au scos din rucsac termosul cu ceai fierbinte, sandwich-uri și țigări… Au scos o targă, au montat-o, au întrebat de priorități. Au luat pilotul secund care avea o fractură de humerus, eu aveam mai multe traume, și gleznă fracturată, dar am rămas la urmă. El a coborât în jurul orei 19.30… După ce a ajuns echipa de salvatori la noi, au anunțat că ne-au găsit și să termine căutările pe alți versanți… A sosit apoi o altă echipă de salvatori și am coborât și eu în jurul orei 20.30…” .
Încet, încet, din relatările celor de la faţa locului, a sătenilor din zonă, a informaţiilor ajunse în spaţiul public puse cap la cap, începe să se contureze o ipoteză şocantă, terifiantă, că cineva din lanţul de comandă de la vârf a avut coordonatele exacte ale prăbuşirii, dar dând dovadă cel puţin de neglijenţă criminală, a favorizat conştient sau nu moartea celor două victime.
Poliţia, prin şeful de post, a îndrumat pădurarii şi pe cei trei sătenii din Horea în direcţia bună, dovadă că ei au fost cei care au găsit epava si victimele. Tot acel cineva de sus a comunicat iniţial echipelor de salvamontişti, jandarmi montani şi militarilor ISU, o cu totul altă zonă decât cea în care se afla epava, aflată la o distanţă de 20-40 km.
Iar o întrebare nespusă stă pe buzele tuturor, de ce Armata Română nu a intervenit, pentru că avea toate posibilităţile tehnice şi umane de a localiza aeronava, dar şi mijloace să extragă victimele din locul respectiv într-un timp rezonabil?
Ce ar mai fi de spus? Nimic din ce s-a întâmplat în 2006 în Pasul Tihuţa nu a fost luat în considerare de-a lungul timpului, nu s-a tras nici o concluzie, nici un învăţământ, iar rezultatul a fost unul inevitabil. Doi oameni au murit cu zile în accidental aviatic din Munţii Apuseni din 20 ianuarie 2014. De fapt au murit de frig. Pilotul Adrian Iovan şi sublocotenentul-student, Aura Ion.
