Dintre toate drepturile oamenilor şi cetăţenilor nici unul nu a avut de-a lungul istoriei, nu s-a obţinut, după lupte îndelungate şi jertfe incomensurabile, atâta transcriere legislativă şi constituţională ca dreptul la libertate. Atestă afirmaţia juridic Constituţia României astăzi în vigoare. Consacră înalta importanţă începând cu Titlul II a textului formulat Drepturile, Libertăţile şi Îndatoririle Fundamentale. Nu se rezumă doar la titlu, aliniind drepturile şi libertăţile vizavi de obligaţii prin articolul 15 (p. 2): „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”. Capitolul II, de la art. 22 şi până la art. 54, Cap. III, textele lor sunt circumscrise tematicii acestor drepturi şi libertăţi. Cele două noţiuni sunt atât de egale şi unite încât nu are logică citirea altfel.
Celebritatea libertăţii, ca rezultantă, o proclamă şi o mondializează Revoluţia franceză de la 1789, prin Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Toate apoi sunt avangardate de cuvântul libertate. Constituţia actuală are şi o mai largă argumentare, bazată inclusiv pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU în 1948.
Doctrinar, fireşte, că se simte nevoia şi o cere viaţa să se elaboreze, teoretic, un nou Contract Social. O doctrină. Opinii sunt că s-a exagerat cu lărgirea drepturilor şi libertăţilor individuale pe seama limitării celor colective. În dreapta promotori sunt state europene ca Franţa, dar amintiţi şi politicieni precum fostul preşedinte Carter al SUA. În stânga sunt amintite state ca Federaţia Rusă şi politicieni precum actualul preşedinte Vladimir Putin a unei părţi din fostul imperiu URSS. O să se rezolve în timp şi necesarul contract social. Deocamdată lipseşte Europei şi omenirii un alt Charles de Montesquieu, alt Jean-Jacques Rousseau, un Kant şi un legiuitor ca Napoleon, care să elaboreze un cod, nu numai un contract.
Cel mai apropiat şi posibil garant ar fi respectarea cu ştiinţă şi conştiinţă a unui echilibru parte-întreg, individ-colectivitate. Privitor la individ şi raportate aceste noţiuni la libertate, concretizarea o stabileşte relaţia durată-timp. Nu e vorba de libertatea naturală, ci recunoaşterea şi stabilirea ei, garantarea în planul vieţii sociale. Pentru astfel de libertate se luptă, se cucereşte şi se asigură. Pentru o astfel de libertate se plăteşte scump, de aceea se preţuieşte dobândind-o în grup şi fiecare individ. Acesta este momentul libertăţii efective a părţilor componente şi a întregului, iar salariile reale nu pot să fie egale. Căci apare măsura lor în timp: durata, cantitatea şi calitatea. Toate având reflectarea în salarii.
Zilele sau săptămânile trecute agitaţia gălăgioasă şi cu ameninţări de recurgere la grevă pentru că o mare categorie profesională, învăţământul preuniversitar, are cele mai mici salarii dintre toţi retribuiţii de la stat. Da, aşa este şi va fi. În mai toate statele membre ONU, învăţământul general se situează pe locurile ultime, în jumătate din ele pe ultimul, privind salariile. Deci, nu e altfel nici în România. Doar că baza, pornirea salarizării tuturor categoriilor este mică pentru un trai mai bun. Situarea învăţământului preuniversitar că este unde este ne-o relatează involuntar un profesor de matematică, expunându-şi oful în mass-media. Adică, schimbările programei şcolare, alta şi cu alta… vizavi cu altul, inclusiv nepotrivirea celei în vigoare nici cu manualele de specialitate, dânsul ca să poată preda 4 ore de matematică trebuie să se scoale la 5 dimineaţa. Eu îl cred, îl laud pentru conştiinciozitate. Dar îl întreb: ce fel de învăţământ superior l-a pregătit, cu ce medie a terminat, câte ore predă zilnic din cele ale săptămânii, la ce clase predă, câte minute de pauză are după fiecare oră predată, câte săptămâni are anul de învăţământ, unde predă, unde locuieşte, câte zile din anul calendaristic nu a fost, nu a intrat în clădirea şcolii, în momentul revoltei câţi lei încasează net lunar? (Ce ai făcut, domnule, cu imensa libertate, faţă de celelalte categorii profesionale bugetare?)
În taină, ca între colegi de breaslă a manualului, vă întreb: cine a fost primul român doctor în matematici (mi se pare că nu-l ştiţi)?
Teodor Tanco
