Suntem mult prea atenți la problemele noastre, încât uităm de copiii cu sindromul Down. Ei trebuie să crească, fără excepţie cu familiile lor. Ca părinte, ești câteodată speriat și te întrebi mereu dacă acesta va putea face toate acele lucruri pe care ceilalți copii le fac.
În ciuda faptului că progresele medicale au dus la îmbogățirea și prelungirea vieţii persoanelor cu sindrom Down, sunt încă mulți oameni care privesc acesta boală prin prisma stereotipurilor depășite și a concepțiilor greșite.
Luna Conştientizării Sindromului Down, celebrată în fiecare an, în luna octombrie, este o modalitate de a schimba aceste lucruri și bineînțeles de a sărbători abilitățile și realizările celor care se confruntă cu această problemă.
Vestea că un copil are Sindromul Down este șocantă și greu de primit. Nu e ceva ce un părinte își dorește pentru micuțul său. Verdictul poate cădea ca o bombă peste aceștia, dar nu trebuie să însemne sfârșitul lumii.
Posibilităţile spirituale ale unor astfel de copii, sunt de multe ori subapreciate. Abilităţile, caracteristicile şi interesele copilului cu sindrom Down variază foarte mult de la o persoană la alta. În primul rând aceştia sunt la fel ca toţi ceilalţi. Încurajarea lor cu multă dragoste şi includerea lor în activităţile familiei şi comunităţii constituie baza dezvoltării acestora, iar capacitatea lor de a învăţa este uimitoare, dacă li se acordă şansa de a se dezvolta şi dacă li se creează oportunităţi de a se desfășura. Succesul se pare ca este în mare parte dat de capacitatea de a continua, atunci când ceilalţi abandonează.
A fi părintele unui copil cu dizabilități este o experiență foarte dificilă. Pentru a crește un copil cu Sindrom Down aveți nevoie de multa stăpânire de sine. Va trebui să vă faceti timp pentru mai multe vizite la doctor, să găsiți resurse financiare pentru terapii și operații, să vă luptați cu mentalitățile semenilor dumneavoastră, să nu vă lăsați batuți în fața greutăților zilnice care vor fi mai multe decât cu un copil obișnuit. În ziua de azi, mulți copii cu acest sindrom merg la școală și se bucură de aceleași activități ca și copiii sănătoși de aceeași vârstă. O parte din ei merg chiar și la facultate și duc o viață semiindependentă. Alții continuă să locuiască cu părinții, dar sunt capabili să desfășoare anumite activităși, găsindu-și astfel succesul în comunitate. În concluzie și ei sunt oameni ca noi și au un atuu, nu-și uită funcția de om.