Ce veţi citi în aceste randuri e investigaţia documentată şi scrisă pentru ziarul Gândul în februarie 2009, după ce am fost racolat de serviciile secrete să îmi torn colegii. Am lăsat textul original neatins (chiar dacă are greşeli şi putea fi rescris mai bine pentru un impact mai bun). Adnotările mele, scrise cu caractere italice şi subliniate, sunt necesare urmare a trecerii unor ani peste această poveste, perioadă în care s-au întâmplat multe şi în care mie mi s-au clarificat anumite elemente, care în acele momente fierbinţi (pentru mine), nu erau limpezi.
Precizez de la bun început, că singura mea armă prin care pot certifica povestea de mai jos este testul poligraf. Veţi râde. Eu nu. Sunt dispus ca orice trust media credibil din România sau de aiurea, să mă supună (pe cheltuiala sa) la câte testări poligraf vrea, legat de autenticitatea şi sinceritatea experienţei descrise mai jos. Atâta timp cât milionarii dâmboviţeni dorm mai liniştiţi şi mai siguri de credincioşia consoartelor lor, după ce le-au dus la poligraf, la fel şi presa poate apela la acest instrument pentru a se convinge dacă subsemnatul e sincer. E o provocare deschisă pe care v-o lansez şi căreia îi voi da curs bucuros, dacă vine din partea unui trust media credibil.
Şi sunt dispus să răspund la politgraf la următoarele întrebări:
1. Mi s-a dat să semnez angajament şi mi s-a arătat legitimaţie cu emblema SRI?
2. Am semnat doar din interes pur jurnalistic, cu intenţia de a-mi definitiva ancheta de presă?
3. Am semnat ca să torn?
4. Am turnat măcar o singură dată?
5. Am ieşti cu această poveste acum ca să fac jocul altcuiva, persoană, partid politic, grup de interese economice sau de altă natură?
Mai precizez, de asemenea, că nu e un atac la Gândul şi nici la adresa lui CTP. E doar o relatarea unei experienţe dure din viaţa mea de jurnalist.
Gata cu vorbăria, e timpul să citiţi povestea:
PATRIOT. Toarnă-ţi colegii preventiv pentru ţară
SRI a încercat să mă racoleze ca sufleur de „informaţii” din interiorul redacţiei Gândul
*La zece zile după primul contact cu ofiţerul SRI care mă ochise am devenit informator cu acte în regulă
*Locotenentul SRI ştia despre mine unde stau deşi locuinţa mea n-a fost trecută niciodată în buletin, cât de lung aveam părul în 2007 şi că fiu-miu de un an jumate a fost dus pentru examinări la spital
L-a sunat ofiţerul SRI
Un ofiţer recrutator al SRI m-a sunat pe mobil în data de 17 februarie spunându-mi că este Florin, un fost coleg de liceu şi că ar vrea să ne vedem la o bere, fiindcă are să-mi spună ceva ce m-ar putea interesa. L-am invitat să treacă pe la redacţie însă s-a scuzat, spunând că din cauza jobului său nu poate să se îndepărteze foarte tare de zona Universitate-Romană. Fiind mai mobil, a doua zi dimineaţă ne întâlnim în restaurantul Everest din Piaţa Romană la un ceai. Schimbăm câteva vorbe despre anii de liceu şi cunoştinţele comune, după care Florin mă chestionează cum mă simt la ziar. Apoi mă întreabă de ce mi-am tuns părul. Cum eu în liceu nu aveam plete, îl întreb mirat de unde cunoaşte trecutul podoabei mele capilare. Se prezintă râzând ca fiind ofiţer SRI în cadrul departamentului de apărarea constituţiei şi instituţiilor statului ocupându-se cu monitorizarea media. Fiindcă e în natura meseriei lui să ştie orice, omul îmi zice că s-a uitat în baza de date de la evidenţa populaţiei unde în ultima mea poză de buletin avem păr lung. Apoi mă întreabă ce-mi mai face copilaşul, „aşadar ştie şi de puiuţul meu”, şi-mi propune să prestez servicii pentru SRI în interesul naţional.
În ce constau acestea îmi explică punctual: 1. În cazul în care aş afla că din varii motive un articol ar fi oprit de la publicare de către superiorii mei, ar trebui să anunţ SRI-ul, deoarece e posibil să fie vreun interesc politic sau economic la mijloc. Dacă constat că redactorii şefi exercită presiuni asupra felului în care trebuie scrise materialele, acest lucru „nu e ok” şi derapajul trebuie semnalat serviciului secret. 2. Dacă bat palma cu ei, din când în când, cam o dată pe an, ar urma să primesc de la SRI articole la gata pe care să le plasez în ziar. Asta doar în cazuri speciale cum ar fi un dosar de corupţie care întârzie prea mult la procuratură, caz în care apariţia unui articol în ziar ar fi un mijloc de presiune asupra procurorilor să bage viteză în soluţionarea dosarului. Florin mă asigură că informaţiile din articolele pe care ar urma să mi le dea SRI dacă bat palma cu ei nu sunt minciuni şi că dacă am oareşce îndoieli pot face propriile mele verificări, ba chiar îmi pot da ei sursele care să-mi confirme informaţiile. 3. Pentru patriotismul meu ar urma să fiu recompensat când şi când cu câte un cadou constând în bani sau remunerat prin contract de colaborare cu o sumă lunară echivalentă cu salariul minim pe economie. Iar dacă informaţiile scurse din redacţie se vor dovedi a fi beton, aş putea ajunge şi la un salariu de 1000 lei pe lună ca şi colaborator, lucru care nu-i de colo la o instituţie bugetară după spusele lui, mai ales că pentru SRI n-ar trebui să dedic decât 2-3 ore pe săptămână, la care se adaugă cele două întâlniri lunare cu el ca ofiţer de legătură, în care să-i predau roadele muncii.
La finalul discuţiei, ofiţerul îmi spune că îmi lasă timp de gândire şi se oferă să plătească consumaţia explicând că SRI i-o decontează ca şi cheltuială de misiune. Când ne luăm rămas bun îmi spune că poate ne-om mai vedea pe viitor, fiindcă şi el locuieşte ca şi mine în apropiere de Romană şi-mi dă numele unei străzi din apropierea casei mele. Devin bănuitor întrebându-mă de unde ştie că am casa prin apropiere, că doar în buletin am trecută dintotdeauna o adresă de Drumul Taberei. Îl întreb de unde ştie numele străzii pe care locuiesc, se scuză că nu-şi aduce aminte de unde, dar că cel mai probabil de la vreunul din colegii săi, fiindcă înainte de recrutarea oricărui jurnalist, o echipă de SRI-işti efectuează cercetări referitoare la persoana în cauză. Mă linişteşte însă, spunându-mi că acum verificările sunt mai soft şi dacă m-ar fi racolat acum câţiva ani aş fi avut telefoanele ascultate în prealabil. La o oră după păţanie, Claudiu (redactorul şef) şi Andu (redactorul şef-adjunct) îmi propun să-l sun şi „să mă prefac interesat” de un job part-time ca informator SRI, ca să încerc să obţin mai multe informaţii despre el.
Completarea lui BEFU
Din text reiese că în urma primei întâlniri am aflat foarte multe informaţii. Ele nu au fost obţinute dintr-o singură întâlnire, ci din toate întâlnirile însumate, dar la momentul respectiv, ca să condensez textul, mi-a fost mai simplu să grupez elementele sub forma aia.
De la ieşirea din fast-food-ul Everest am făcut probabil 50-60 de paşi până la staţia autobuzului 331, care m-a lăsat la redacţie. Am trăit o senzaţie de minunare generatoare de adrenalină şi în acea călătorie cu autobuzul până la Piaţa Presei m-am gândit la păţania mea. Cred că jumătate de oră a trecut între întâlnirea cu SRI-istul meu şi ajunsul meu la redacţie. L-am luat deoparte pe Andu şi i-am povestit şi i-am zis că dacă vrea, pot să continui să mă întâlnesc cu el şi să facem un reportaj despre cum racolează SRI-ul ziarişti. Fiind un subiect delicat, a mers să se consulte cu proaspătul pe atunci redactor şef, Claudiu Pândaru. Au venit amândoi la mine, m-au măsurat şi Claudiu mi-a zis: mergi înainte (ceva de genul, nu reţin exact vorbele lui).
La ceainărie lângă Capşa
Joi 19 februarie îl sun şi-i spun că m-am gândit. Îmi propune să ne vedem. Ne întâlnim la fântâna de la Universitate şi mă duce într-un local scump de lângă Capşa, pe banii săi, de fapt ai SRI, după zisele lui. Detaliem subiectul. Mă prefac încercat de îndoieli, că mi-e târşală să-i dau în gât pe colegi. Culmea, el îmi dă dreptate, explicându-mi că nu vrea să devin o „Iudă”, ci un bun cetăţean care atunci când constată că în redacţie se pretrece vreun lucru dubios, să-i comunic lui. Ca să pricep ce vrea să spună ia un caz concret, explicându-mi că atunci când observ că într-o încăpere aud că se vorbesc lucruri rele, dacă am sânge-n vine pot să iau mulaj după cheie şi să li-l dau lor că restul urmează să-l facă ei: să monteze microfoane şi alte trăsnăi.
Îmi explică că pe lângă informaţiile din redacţie e interesat şi de ce mai aflu în calitate de ziarist că se petrece necurat în instituţiile statului şi cu demnitarii, dar şi cu colegii de la alte trusturi de presă. Apoi îmi explică că eu îi voi fi util doi ani, maxim trei, după care cercul meu relaţional va fi epuizat şi nu voi mai putea obţine noutăţi de interes pentru activitatea SRI. Atunci voi fi inactivat ca informator şi voi sta pe tuşă poate pentru totdeauna, poate doar pentru doi ani. Tânărul vorbeşte ca un profesionist, însă mă macină o întrebare: „Dacă n-o fi de la SRI ci de la vreun partid politic sau de la Mosad?”. Nu vreau să-i cer direct legitimaţia ca să nu-i trezesc bănuieli, aşa că-l iau prin învăluire: „De unde ştiu că eşti de la SRI şi nu eşti de la Cotidianul?”. Râde: „Hai că asta-i bună. Şi ăla de la Cotidianul mă întreabă la fel despre Gândul”. Apoi redevine serios: „Just kidding. La Cotidianul chiar n-am pe nimeni, vorbesc serios, că veni vorba. N-am eu, dar gândeştete-te că aşa cum fac eu (face altul la alte ziare, indescifrabil). Dar nu lasă să aflu vreodată cine e (omul lui, indescifrabil). Ştii că are pe cineva acolo, astfel încât dacă ai nevoie de ceva ….. vreo dată să ştii pe cine să întrebi şi să te poată ajuta. Ca şi la voi mă (în presă, indescifrabil). În 99% din cazuri chiar aşa este”.
Îmi povesteşte apoi că s-a chinuit mult să-mi afle numărul de telefon, că a sunat pe un ofiţer de la criminalitate organizată care fusese coleg de clasă cu mine în liceu, care însă i-a dat un număr ce nu mai e în uz, apoi că le-a cerut celor de la Orange, Vodafone şi Cosmote să afle ce număr am. L-a găsit într-un final la Cosmote şi când m-a sunat răspunde mama, fiindcă eu îi făcusem maică-mii abonament la Cosmote în urmă cu un an şi ceva, dar pe numele meu. Şi ştiţi cum e, când dai de mamă mai e doar un pas până să dai şi de fiu. Mă prefac în continuare nehotărât, însă la despărţire Florin nu vrea să mă piardă, aşa că lasă o portiţă deschisă: „Când ai chef ne auzim”.
A doua completare
Ştiu că pentru întâlnirea de la ceainăria de lângă Capşa am cerut şefilor să-mi pună pe mine microfoane şi ce vor ei. Am fost trimis la dl… să-mi dea un reportofon. Am luat unul de la el, cred că era stereo, dar nu-s sigur. Eu aveam unul mono, pe unul l-am băgat în şosetă şi pe celălalt în buzunarul interior al hainei de iarnă şi aşa m-am dus eu să culeg dovezi. În ceainăria aia, care de fapt era un restaurant, era atâta hărmălaie, muzică, voci de oameni suprapuse, încât discuţia înregistrată cu reportofonul de la ciorap, pe sub masă, deşi vorbele se rosteau deasupra mesei, a fost un eşec. Iar reportofonul pe care mi-l pusesem la piept era atât de ascuns încât m-a înregistrat pe mine fâşâind şi zgomotul de fond. Nu eram foarte experimentat cu aparate, cu atât mai mult cu cât „tehnica mea din dotare” nu putea face faţă la atâta zgomot de fond. În fine, am ieşit şi m-a condus la Romană (ştiu că la toate întâlnirile m-a condus la autobuz şi a aşteptat până s-au închis uşile, motiv pentru care am trăit un puternic sentiment de frustrare şi enervare. Mă simţeam ca o fată curtată de un flăcău).
Însă, în drumul nostru până la autobuz, am reuşit să înregistrez câteva frânturi inteligibile, în contextul discuţiei despre îngrijorarea mea că ar putea fi un ziarist sub acoperire care mă testează într-un experiment incognito. Ştiu că în acel context mi-a rămas întipărită în minte o frază simbol, care din păcate, fiindcă nu e clară pe reportofon, nu o pot reproduce public.
Cofetăria de la Howard Johnson
Vorbeşte ca un SRI-ist, dar cum să-l dovedesc că nu e un farseur? Dacă-l sun şi-i cer dovezi mi-e teamă să nu-l pierd. Îl las să facă primul pas. Pe 24 februarie mă sună iar şi mă invită la o cafea la Howard Johnson la Romană. Fac pe speriatul, spunându-i că n-am siguranţa că e cel drept care se dă. Scoate legitimaţia, mi-o întoarce pe ambele feţe, mi-o dă la pipăit. Pe legitimaţia de plastic o steluţă, ceva ca o ştampilă, o poză, titulatura: locotent şi numele: Florin Liviu Bratu. Îi argumentez că legitimaţia poate fi contrafăcută, el e de acord şi-mi spune că trebuie să-l cred pe cuvând deoarece transparenţa nu-i considerată o virtute în SRI. Îi expun temerile mele, că mă paşte o carieră strălucită şi că dacă-l ajut pe el mi-e frică ca nu cumva peste un an sau doi, când oi ajunge celebru să răsufle bomba că sunt informator la SRI. Îi explic că am nevoie de o garanţie scrisă că SRI nu îmi va face rău dacă mă înhăitez cu el. Îmi propune să semnăm un contract de colaborare, avertizându-mă însă că onorariul meu nu va fi menţionat în el, plăţile urmând să mi le facă Florin, iar fluturaşul de „salariu” îl voi semna întotdeauna cu pseudonim. Îi spun că nu-i nici o problemă, fiindcă oricum nu intenţionez să merg cu contractul de „informator” ca să iau credite de la bănci. Par convins, aşa că ne dăm întâlnire joi după-amiază la Universitate să pecetluim colaborarea noastră şi să-mi primesc prima temă de casă.
A ciripit în redacţie
Eu am o virtute rară (am mai multe, cei cu care am interacţionat le ştiu): nu-mi ţin gura.Aşa că am vorbit tare prin redacţie (nu am urlat, nu am mers la fiecare la birou să-mi povestesc experienţa), dar am ciripit voios în mod neglijent, chiar cu oareşce mândrie, nepăzind momentul doar pentru mine, până când lucrurile vor fi evoluat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu unul din şefii mei, care ştia pe unul dintre colegii de redacţie, că ar fi în relaţii de amiciţie cu cineva din SRI. Colegul s-a oferit să se intereseze dacă el chiar există.
La întâlnirea de la Howard Johnson (la 2 sau 3 zile distanţă), ţinută la un băruleţ de la parterul hotelului, ne-am strâns mâinile unul altuia, ne-am zâmbit, însă prima întrebare a fost un baros: “Tu ai mai spus cuiva de ce-am vorbit noi?’. Pe lângă calităţi, am şi un defect: sunt destul de spontan, aşa că m-am gândit că e posibil ca acel coleg care a întrebat, să fi tras alarma de fapt în SRI. Şi mi-am dat seama că e mai înţelept să nu mint legat de cui am spus, ca să nu-l pierd. Atunci am înfiripat o poveste credibilă (ale cărei elemente nu vreau să le dau, pentru a nu expune în mod gratuit acel coleg), cu iz de autentic, care l-a convins că era firesc să mă destăinui unei terţe persoane. Mai ales că i-am explicat că singurul motiv pentru care am făcut-o e că am vrut să mă conving că nu e o glumă şi că el chiar există. I-am vândut povestea mea doar ca pe o măsură de precauţie din partea-mi, fiindcă aşa e defectul meseriei. Cred că la Howard Johnson e prima oară când mi-a arătat legitimaţia de SRI-ist. Atunci cred că nu mi-am pornit reportofonul, de frică să nu cumva să aibă vreun aparat care detectează reportofoane. Nu mai reţin. În fine.
În redacţie, între şefi, cu mine de faţă a avut loc un dialog în contradictoriu destul de bine subliniat, în care existau două mari curente de gândire:
-mergi până la capăt şi intră în cuibul lor şi vezi ce-ţi dau să faci, dacă-ţi propun să semnezi ceva şi culege cât mai multe dovezi
-keep calm, ai mare grijă ce faci, cu astea nu te joci, eu nu-ţi recomand să faci asta.
Decizia mea la finalul şedinţei: mie nu-mi pasă, fac ce-mi cere, văd până unde merge. (concluzie comună cu a unuia dintre şefii cu putere de decizie).
Vreau să reţineţi asta, pentru că ce a urmat nu am făcut de capul meu:
Acasă la SRI
La ora 17.00 fac prezenţa la fântâna de la Universitate. N-apuc să aştept jumătate de minut că mă sună să-mi zică că locul întâlnirii s-a schimbat şi că ne vedem în faţă la magazinul „Muzica”. Merg acolo, apare ca din senin, mă duce în blocul lipit de librăriile Humanitas, urcăm la cinci şi mă bagă într-un apartament unde desface două beri, ciocnim şi îmi scoate dintr-un dosar foaia de angajament în exemplar unic. Îşi mai scoate o dată legitimaţia, de bună voie, şi mi-o dă iar s-o pipăi, o întoarce cu încetinitorul şi pe-o faţă şi pe cealaltă ca să capăt curaj şi să nu mă îndoiesc de apartenenţa lui la serviciul secret cu pricina. Iau pixul şi încep să hârşâi în spaţiile lăsate libere. „Subsemnatul…. fiul lui…. şi al…. mă angajaez, în spiritul sentimentelor civico-patriotice şi al legislaţiei care reglementează siguranţa naţională a României, să sprijin Serviciul Român de Informaţii în realizarea atribuţiunilor ce-i revin. Mai jos trebuie să trec pseudonimul…. să pun data: 26.02.2009 şi să semnez”. Mă asigură că e prima şi ultima dată în relaţia mea cu SRI când îmi folosesc identitatea reală şi că de acum încolo în acte voi folosi doar pseudonimul. Îmi promite că angajamentul va fi sigilat într-un plic şi sigilat în fişetul lui de la SRI, numele meu necunoscându-l nimeni altcineva în afara de el ca ofiţer de legătură, nici chiar superiorii săi. În caz de ceva mă asigură că plicul va fi tocat înainte de a fi deschis. Florin mă linişteşte şi în privinţa semnăturii de pe fluturaşul de salariu, explicându-mi că nu trebuie să-mi folosesc semnătura mea reală, putând semna şi cu un simplu X dacă vreau şi că puţinele cuvinte pe care le am de completat de genul „eu….pseudonimul…am primit” nu sunt suficiente pentru o expertiză grafoscopică concludentă pentru a fi demascat. Apoi îmi înmânează o foaie pe care sunt scrise de mână zece teme de casă (prima misiune), pe care trebuie să le documentez în următoarele două-trei săptămâni. La ora 18.00 mă lasă în faţa casei mele cu taxiul şi pleacă la un meci de fotbal.
În acea după amiază l-am luat pe unul din colegii mei fotoreporteri. Cred că am cerut şefilor mei să trimită doi fotoreporteri care să mă însoţească. Nu mai ştiu dacă era unul sau doi, dar cert e că la punctul de întâlnire de la Universtitate, (era nebunia cu tarabele de mărţişor şi puzderie de oameni, plus că era o oră la care circulau mulţi), fotoreporterul, pe care l-am rugat să păstreze un pic de distanţă, să nu se observe că îmi e coadă, m-a pierdut din ochi.
S-a întâmplat ceva ciudat, care a dat peste cap planul meu şi al fotoreporterului de a-l avea pe cameră. La locul şi ora stabilite, ofiţerul de legătură m-a sunat şi mi-a spus că se schimbă locul întâlnirii, doar că nu e foarte departe de primul. Mi-a dat întâlnire în zona Magazinului Muzica. Am ajuns acolo, mi-a ieşit dintr-un gănguleţ zâmbind şi mi-a urat bineţe. Mi-a spus că acolo locuieşte şi am urcat la el. Nu puteam să-l sun pe foto să-i spun, fiindcă mereu mă gândeam că poate sunt filat şi SRI-ştii vor vedea că imediat după ce am vorbit cu el, sun pe altcineva (aşa gândeam în momentele alea, poate că prea fantezist, poate că nu. Who knows?). Aşa că nu mi-am sunat colegul, sperând că el nu mă va pierde din ochi. M-a pierdut.
Turnătorul s-a defectat
Nu îmi aduc aminte exact cum s-a întâmplat, cert e că lucrurile s-au precipitat şi la ora 22.15 angajamentul turnătorului Befu Daniel aterizase în redacţia Gândul. SMS-uri, telefoane, implorări…însă hârtia nu s-a mai întors înapoi… şi vorba lui Florin după ce s-a fript… odată cu el au picat mulţi şefi din SRI.
