Cu volumul ,recent aparut, Ioan Marginean se inscrie intr-o linie traditionala, cultivata zeci si zeci de ani, intr-un tinut romanesc pe care sigur il defineste ca un loc al iubirii, martirajului, luminii :”Ardealul ca o lacrima intoarsa acasa/ma plimba printre surzi si orbi.”[XVIII] E un pamant din care s-a nascut, un cer care i-a adapat copilaria, o scoala care l-a invatat rosturile vietii si credintei si-un „humus”, cred de vreme tarzie, in care-si va odihni, ori visa, propria cenusa. Il gasim, in aceasta a patra carte de versuri, pe parintele Ioan, sub semnul existentei de dupa o jumatate de veac. E un om implinit si impacat cu cele lumesti, doar spiritul, devenit grav si indurerat, are o semnificatie ludic filosofica si, mai ales, existentiala. Autorul continua a depana firul monologului de langa vechea lampa, afumata de intrebari esentiale, inchipuiri de iubiri adevarate, cuvinte scaldate intr-un rau de lumina, pe deasupra caruia danseaza fluturi si se unduiesc aripi de ingeri. Cand scrie, parintele Ioan coboara treptele amvonului si se preumbla printre muritori, incarcat cu o flacara senina, numita viers, care rasare si apune pe neasteptate.Poezia lui Ioan Marginean e si un fel de altar al jertfei din si intru credinta.”Ca o tamaie topita urc si cobor/in sangele tau…”[XL] Parca-l vad, intr-o seara tarzie de toamna, la o masa incarcata de tacere, sub dogoarea palida a unei lumanari eminesciene, cu capul, albit de ierni si vise, sprijinit in maini. In fata are paharul, golit mai bine de jumatate si, in nepretuita tacere a noptii i se aud torcand gandurile. Si intrebarile. Pe-afara, pe deasupra padurilor ce imbraca rotund colinele transilvane ii tipa, in urechile dinauntru, pasarile strajuind poarta infernului.”pasare ce-si zboara singuratatea/in acest razboi nevazut”.[IV] Dupa ceasuri ingandurate ,isi moaie pana in cerneala scriitorilor de psalmi si-n culoarea pictorilor de icoane si, sub astrele iubirii „Imbrac trupul tau, gandurile ard/ ca un poem culegand lumini;/versul adie-n mainile mele ca o primavara;/ nu mai sunt un prieten al timpului”.[XVI] In „Anotimpul din Patmos”(Editura Brumar, Timisoara, 2010), Ioan Marginean trece, prin filtrul intrebarilor, toate temele majore ale poeziei: nasterea,iubirea, copilaria, patria, credinta, tristetea, speranta, viata cu durerea ei si, desigur, „marea trecere”. Dintre toate una singura umbreste, lumineaza si impaca poetul si creatia lui : moarte. Exista doua versuri , de fapt o falsa contradictie,de-o stranie frumusete, care-i stau, prinse la butoniera, ca o bijuterie perfecta :” Ard in mine toate florile, limba noua,/ moartea sta nerabdatoare pe umerii mei”. Punct. [XVIII] Moartea este nelipsita de la banchetul poeziei fratelui Ioan. Mi-am permis sa iau, aproape din fiecare poem, un vers in care doamna cu coasa este prezenta si ,cu binecuvantarea autorului ,sa alcatuiesc un poem care, sunt sigur, te va indemna, iubite cititorule, sa-ti rapesti doua-trei ceasuri din viata si sa citesti „anotimpul din Patmos” :”ziua de maine e ca un acoperis/ cu siguratatea mea zugravita in visuri viitoare/carutele imping noaptea spre mal/ un poem inca nelocuit/ca si cum n-ar sti ca moartea se gandeste la noi/poarta/ jucarie mangaiata de moarte/si amintirile le-am dat schimbatorilor de bani/ fruntea mea fals intonand inceputul calatoriei/cai fugind/ si vulturii se apuca de plans/e greu sa innoptezi in vise/ dar aici nu mor toti/ eu/ absenta mea innoptand printre aplauze/ ca viermi serpuitori in morminte/ fircare clipa ma naste intr-o limba de clopot/ in inima pamantului se plange incet/ nu mai sunt prieten al timpului/ ca fantanile/moartea sta nerabdatoare pe umerii mei/ dar nimeni n-a auzit tristetea mea/ imi va fi greu sa alcatuiesc propozitii cu aici si dincolo/ si sa conjug verbul a pleca/cimitirul ne mananca cu linguri de lemn/La marginea lumii e tacere/si paharele toate atarna ca niste haine pe mort/urmatoarea noapte cu luna noua/va fi partia mortilor care inca respira/despre pedeapsa cu moartea se vorbea abia mai tarziu/nimic din nimic daca iei/ramane nimicul/Parinte/ te mai astept/te mai astept”.Altfel ,imi doresc, din partea parintelui Ioan, sa-l parafrazeze pe N.Steinhardt si, inca multe zeci de anotimpuri, sa-mi spuna, la intalnire, jovial si zambitor „ cata vreme n-am murit… ma simt foarte bine”.Inchei ,alaturand alte cateva versuri, care oglindesc o alta fata a poeziei parintelui Ioan Marginean :”deschide ochii si vei vedea/ ca-s fluturi dansand pe timpanele mele/ingerul meu n-a baut vin acru, nici sichera/dar un poem ti-as citi cu buzele lipite de buzele tale/frumoasa/frumoasa lebada ratacitoare/te-ai ascuns in mine ca cerboaica ce naste in paduri/domnisoara, de ce ingerii resping/blandetea in limba caderii lor/cand tu croiesti carari prin lacrima mea/ingerescu-ti chip; o alta patrie/veacul pare de aur, literele mari/ sunt canturi care-l cauta pe Dumnezeu”. Daca poezie nu e, nimic nu e.
Traian Parva Sasarman
