Cristian Grosu este unul dintre cei mai tineri si promitători actori care joacă pe scena Teatrului din Cluj-Napoca, fiind si asistent al Facultătii de Teatru din Cluj.
Rep: Cum ai ajuns actor?
Cristian Grosu: E mult mai greu decat pare. Mie imi pare bine că lumea isi imaginează că e usor, pentru că dacă ar afla cată muncă trebuie depusă, probabil că si-ar pierde farmecul. Adică imaginea asta despre actori e bine să rămană inchisă intr-un fel. Pentru actorie am optat dintotdeauna, adică aveam sase ani cand am inceput să fac teatru. M-am inhăitat cu un prieten, care culmea e din Moldova, e din Iasi ca si mine si joacă si el la Teatrul National din Cluj, practic ne-am molipsit unul de la altul. Pe urmă făceam teatru pentru copii de la bloc, din cartier. Pe urmă m-am inscris la Palatul Copiilor, la sectia Teatru. Unde am făcut si teatru de păpusi, si pantomimă pană ce am dat la facultate in Iasi, unde am făcut un an de zile. Aici, la sfarsitul anului, cand s-a strigat catalogul, pe mine nu m-a strigat, mentionandu-se că acel nume, Cristian Grosu ar face bine să ne părăsească, pentru că nu ne intelegem si cred că ar fi bine să părăsească meseria asta.
Rep: Ai fost afectat in bine sau in rău?
C.G: Nu am avut o cădere nervoasă, dar dacă ar fi fost cineva mai slab, probabil ar fi renuntat. Asa am ajuns la Cluj. După ani si ani, m-am dus cu un spectacol la Iasi, „Spovedanie la Tanacu” in regia lui Andrei Serban, unde erau si fostii mei profesori. La sfarsitul spectacolului erau si discutii cu publicul, moment in care s-a ridicat fosta mea profesoară, care evident că nu mă recunostea după atatia ani, si a spus că suntem actori minunati si că vrea să mă felicite in special pe mine, pe care nici nu stia cum mă cheamă.
Rep: I-ai zis cine erai?
C.G: Nu i-am zis absolut nimic, pentru că in momentul acela s-au rezolvat lucrurile de atunci. Intr-un fel, orgoliul mă trimitea să mă duc si să-i spun, “Stiti, am fost studentul dumneavoastră”, dar in acelasi timp, a fost de ajuns atat, asa că am tăcut din gură.
Rep: Actori preferati? Ce crezi despre marii actori americani, gen DeNiro sau Pacino.
C.G: Nu am actori preferati ci actori care mă inspiră, care te marchează. Aici depinde foarte mult si de scoală, sunt unii care imi plac foarte mult pe expresionism, Cum ar fi Klaus Kinski, care era un nebun. Bineinteles că DeNiro sau Pacino sunt nume foarte mari, dar nu sunt nici cei mai buni nici cei mai mari. E normal să fie considerati asa dacă sunt impinsi in fată. Cred că in Europa sunt actori mult mai buni decat cei mai buni actori americani, de exemplu, unul mai bun sau la acelasi nivel cu Al Pacino a fost Gheorghe Dinică. Vezi actori George Constantin, Marinus Moraru, nume mai putin cunoscute dar care au fost niste actori fantastici.
Rep: Cat de important este in meseria asta să fi putin nebun?
C.G: E bine să fii nebun dar atata timp cat stii că esti nebun. Adică tot timpul să ai constiinta că nu esti in totalitate personajul respectiv.
Rep: Dar filme preferate. Aici probabil e si mai greu să faci un top
C.G: As putea enumera cateva nume, care imi vin in minte pe loc. “Santa Sangre” a lui Jodorowsky, un regizor care mie imi place foarte mult. Dintre filmele mai noi, am văzut un film francez recent, “Dintotdeauna mi-am dorit sa fiu gangster”, un film fără limite. Si de aceea este foarte greu să dau nume, fără să intru pe categorii, nu mai numesc Fellini sau pe altii.
Rep: Se poate spune că filmul european e mai bun decat cel american?
C.G: In mare parte da, cateodată nu. Cateodată chiar ti-e poftă să vezi un film american, de reteta americană.
Rep: Cum sunt banii in meseria asta?
C.G: Extrem de prost. Eu am noroc că sunt si asistent la Facultatea de Teatru si imi vin bani si de acolo. Dar cu toate astea tot sunt plătit prost, pentru că sunt două joburi care mă solicită foarte mult si pentru două joburi eu iau practic un salar. Si mai mult decat consumul fizic e cel psihic. Actorii nici nu mor de foame, adică se descurcă, insă trebuie să te chinui putin, adică nu e un trai decent.
Rep: Nu te folosesti de statutul tău de actor? Nu ai mai mare priză la femei?
C.G: Eu mă feresc cat pot de mult să spun că sunt actor pentru că există si un anumit tip de fascinatie dar si o anumită inchidere. Si asta pentru că dacă spui că esti actor, asta inseamnă că tu joci. Oricum, ca actor, nu ai cum să fi normal. Adică eu am făcut un experiment intre oameni “civili”, adică cei care nu fac artă, si actori. O masă cu actori se comportă altfel, exagerează, vorbesc mai tare inconstient. In schimb, statutul de actor iti mai deschide si usi, mai ai cateodată si noroc.
Rep: Care e formula succesului in actorie? Cat e talent, cat e muncă?
C.G: Diferenta dintre doi actori talentati dar dintre care unul munceste si unul nu este foarte mare. Toti preferă să lucreze mai bine cu unul care este mai putin talentat dar care munceste, in schimbul celui talentat dar lenes. Dar doamne fereste să vină acela care e si talentat dar care si munceste. Eu sunt un actor care munceste destul de mult, poate nu cat ar trebui. Cat priveste talentul, eu cred că pentru un actor acesta este capacitatea de a te minti pe tine insuti cat mai bine. Si asta pentru că teatru este artă vie, dar in acelasi timp totul este fals. Tot timpul in teatru găsesti altceva nou, nu ai cum să te plictisesti. Sunt actori care au 300 de piese la activ si cresc, devin si mai buni cu timpul. Si din acest motiv in teatru niciodată un spectacol nu va semăna cu altul.
Rep: Sunt clujenii un public receptiv la artă?
C.G: Care clujeni? Cei mai multi nu sunt clujeni, iar in general este o combinatie de oameni de diferite tipuri. La spectacole vin oameni frumosi, oameni dornici de a vedea teatru. Pe vremea cand eram eu prin primii ani de facultate, sălile de spectacole erau goale dar de cativa ani acestea sunt arhipline. De ce? Pentru că lumea a incetat a mai fi proastă, lumea a inceput să inteleagă că ce e la televizor e fals. Lumea s-a săturat de prostie si de aceea publicul trebuie educat.
Rep: Crezi in celebrul club ar artistilor morti la varsta de 27 de ani?
C.G: Stiu de un actor, nu o să ii dau nume, care spunea intr-un interviu că a căzut intr-o depresie, cu tentativă de suicid, si spunea că si-a dat seama că nu trebuie să mai ardă atat de mult, pentru că se consumă prea repede. Da, cei din clubul “27” au ars prea mult si e normal să faci implozie. Si intr-un fel poate e mai bine asa, că poate oamenii ăia nu se vedeau bătrani. Si atunci apare intrebarea pe care si-o pune oricine in viată, si anume care e scopul nostru aici. Nimeni nu vrea să ajungă bătran, dar unii sunt impăcati cu asta. Eu cred că odată cu bătranetea, si implicit cunoasterea, devii din ce in ce mai nefericit. Cu cat stii mai mult cu atat esti mai nefericit.
Sabin Ripan
