Ioan Glăjaru, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Bihor, s-a născut la Bucureşti, a făcut şcoala elementară la Câmpeni şi facultatea de drept la Cluj. Acesta este poate singurul lucru “anormal” pe care l-am putut afla în ceea ce-l priveşte. Altminteri, în ciuda întrebărilor, Ioan Glăjaru nu ne-a făcut decît impresia unui om obişnuit, modest şi atent la detalii. Cozeur fără pereche, Glăjaru te invită subtil să faci tu primul pas într-o conversaţie, după care te copleşeşte cu o vivacitate remarcabilă a gândirii sale, dovadă a spiritului fin pe care îl posedă după mii de cărţi rumegate. Cum nimeni nu a avut curiozitatea până acum să îl întrebe ce va face după pensie, ne-am dus noi la biroul său, i-am pus reportofonul sub nas, am cerut o cafea neagră şi l-am ascultat.
Reporter: De ce v-aţi tot trambalat de-a lungul copilăriei?
Ioan Glăjaru: Păi, cum să nu ne trambalăm, dacă tatăl meu era inginer de drumuri şi poduri? Mergeam cu el oriunde era solicitat pentru lucrări. Dar asta nu m-a afectat niciodată. În privinţa asta, m-am bucurat mereu că am avut o familie foarte iubitoare, iar părinţii mei au ştiut să îmi facă fericită copilăria.
Rep.: Cum aţi întîlnit-o pe Eva, soţia dumneavoastră?
Ioan Glăjaru: La facultate! Era mai mare ca mine, dar numai la şcoală, fiindcă eu făcusem înainte de Drept şi Institutul Pedagogic de doi ani!
Rep.: Cum aţi trăit în anii aceia?
Ioan Glăjaru: Pentru mine a fost un pic mai împovărătoare, fiindcă eram considerat ca făcând parte din categoria celor cu origine socială proastă. Şi asta am simţit-o pe pielea mea, în şcoală, când spre exemplu, unii colegi mă scuipau şi mă făceau burghez împuţit, iar la facultate am tremurat mai tot timpul. Am reuşit însă să trec cu bine de toate astea, datorită prietenilor şi sportului, eu făcând atletism la Ştiinţa Cluj. Şi doar aceste lucruri plăcute mi-au rămas întipărite în minte.
Rep.: Unde ieşeaţi cu Eva în studenţie?
Ioan Glăjaru: Mergeam la restaurantul Someşul, la întrunirile de la Casa Universitarilor, unde se organizau serile dansante. Ne simţeam bine. Dansam tango, fox trot sau vals, dar, spre deosebire de acum, se dansa cu partenera lângă tine. Nu erau bâţâielile din prezent.
Rep.: Cum aţi ajuns la Oradea?
Ioan Glăjaru: Ei, viaţa m-a dus în diverse locuri, am lucrat în diverse domenii, lucru care nu mi-a făcut decţt bine. Şi, la un moment dat, aflându-mă la Tîrgu Mureş, am aflat de la nişte prieteni de un post la Refractara Aştileu, m-am prezentat directorului, acesta m-a agreat şi am rămas acolo. Ne convenea şi mie şi soţiei, fiindcă am primit şi locuinţă, iar asta era mare lucru în acele vremuri. Prin 1968, am hotărât să ne mutăm la Oradea, fiindcă fetiţa mea trebuia să înceapă şcoala. Mi-am găsit de lucru la Viitorul, unde am rămas pînă în 1991.
Rep.: De ce merită mai mult să fii preşedintele unei Camere de Comerţ decât om de afaceri?
Ioan Glăjaru: Nu ştiu cât merită una sau alta, dar ca să fii om de afaceri trebuie să ai oarecare înclinaţii. E adevărat, ca preşedinte de Cameră eşti implicat în mediul de afaceri, dar ipostaza asta te solicită mai mult pentru consilierea oamenilor de afaceri… Ce vreau să spun cu asta: am încercat mereu să fiu util celor care mi-au solicitat ajutorul, dar niciodată nu mi-am putut da mie, să spunem aşa, sfaturi la fel de bune. N-am fost niciodată implicat în afaceri şi nu cred că mi-ar fi reuşit oricum. E ca şi aia cu pantofarul, care le face tuturor ghete bune, dar el umblă în şoşoni! (rîde)
Rep.: Ce credeţi că le lipseşte oamenilor de afaceri orădeni?
Ioan Glăjaru: Vă răspund imediat, dar vreau să fac precizarea că mă refer la oamenii de afaceri în general. Cred că există o bună parte dintre ei care nu au pregătirea necesară în acest sens. N-ai cum să reuşeşti într-o afacere dacă nu ai cât de cât o bază, dacă nu ai informaţiile necesare despre ce vrei să faci, dacă nu ştii cum să te comporţi sau dacă vrei să te îmbogăţeşti peste noapte.
Rep.: Cum aţi abordat ca părinte relaţia cu copilul dumneavoastră?
Ioan Glăjaru: Niciodată n-am uitat că am fost copil, niciodată nu am uitat ce năzbîtii am făcut şi am manifestat faţă de el tot timpul înţelegere. Dovada e că fiica mea a crescut la fel ca mine, într-un mediu familial deosebit.
Rep.: De înţelegere e nevoie şi în căsnicie…
Ioan Glăjaru: Absolut, în orice etapă a unui mariaj. În prima perioadă e nevoie de înţelegere şi dragoste, în cea de “coacere” e nevoie, pe lîngă astea, de sprijin total, iar în ultima parte a ei… (rîde) de şi mai multă dragoste!
Rep.: Ce îi trebuie în plus unei femei ca să reuşească în lumea selectivă a bărbaţilor?
Ioan Glăjaru: Eu cred cu tărie că femeia nu este niciodată mai prejos. Ca să reuşească însă, e drept, are nevoie probabil de mai multă tărie de caracter. Trebuie să iasă mai mult în evidenţă.
Rep.: Nu v-aţi simţit obosit niciodată, lucrând aici, la Cameră?
Ioan Glăjaru: Sincer, niciodată, fiindcă mi-am făcut munca cu mult respect faţă de ceilalţi. Au trecut însă 11 ani şi mandatul meu se apropie de sfârşit. Şi aşa o să rămână! (râde) Obosit? Din contră, am avut momente de multă satisfacţie. Sunt mândru că în urma mea a rămas totuşi ceva, măcar dacă ne gîndim doar la sediul Camerei de Comerţ, nu?
Rep.: Una din pasiunile dumneavostră sunt cărţile…
Ioan Glăjaru: Da, e adevărat, citesc mult, e lucrul care mă destinde cel mai mult.
Rep.: E bună ideea regionalizării?
Ioan Glăjaru: Nu cred că e o idee fericită. Dă loc la interpretări. Or, eu nu cred că suntem copţi pentru asta.
Rep.: Ce nu suportaţi?
Ioan Glăjaru: Nu suport prostia. De ce? Pentru că am o gândire logică. Şi când mă întîlnesc cu prostia, mă dezarmează. Fiindcă în faţa prostiei, nu văd nici o ieşire.
A consemnat Liviu Alexa
