Ziua de marţi a săptămânii trecute a fost una cu adevărat neagră. Nenorocirea s-a abătut asupra unor familii şi a îngrozit un judeţ întreg, poate o ţară.
Ziua de 20 octombrie nu va putea fi curând uitată de nici un bistriţean, mai ales de cei care i-au cunoscut pe Ciprian Ilieş, Liliana şi Călin Găzdac, Valentin Vlaşin şi pe Ana Maria Cherecheş. Pe primii patru i-am cunoscut personal destul de bine şi încă nu pot accepta ideea că, dintr-o dată, ei nu mai sunt. O astfel de tragedie ne arată însă cât suntem de fragili şi de neputincioşi în această lume.
Totul prevestea parcă în ziua aceea producerea unei tragedii. Cerul era întunecat şi plângea, de parcă ar fi ştiut de plecarea celor cinci spre Eternitate.
Imediat după aflarea veştii am fost de-a dreptul şocată. Am aflat rând pe rând cine sunt victimele accidentului de la Rupea. Mai întâi Ciprian şi Ana Maria, apoi Lili şi Călin, şi ultima dată despre Valentin Vlaşin. Ultimii trei sunt năsăudeni de-ai mei… dintre care unul vecin… Nu ştiu, dar mi-e greu să cred că nu mai sunt… Se spune că despre cei dispăruţi să vorbeşti numai de bine. Despre aceştia însă nici nu ai cum să vorbeşti altfel, pentru că au fost oameni de bine. Eu una aşa i-am cunoscut, buni şi modeşti, cu zâmbetul pe buze.
După starea de şoc, m-a încercat un sentiment de furie, şi am dat vina pe tot ceea ce se întâmplă în ţara asta la nivel politic. Trebuia să găsesc în acele momente nişte vinovaţi – politica şi ambiţiile celor din conducerea ţării de a concentra puterea în mâinile lor. Mi-am spus că poate dacă nu s-ar fi dorit acele schimbări urgente ale directorilor din deconcentrate, ei nu ar fi avut motiv atunci să meargă la Bucureşti, să mai fie nevoiţi să facă acel drum, şi astfel nu s-ar mai fi întâmplat nenorocirea. Poate… Există întotdeauna un DACĂ. Mi-am adus aminte că totuşi fiecare avem un destin, vrem sau nu vrem să acceptăm asta. Fiecare dintre noi ajungem la capătul drumului nostru din această viaţă doar atunci când TREBUIE, unii mai târziu, alţii mai devreme. Unii călătorim mai mult în această lume, alţii mai puţin, şi fiecare avem un loc, un ceas, o secundă fatidică, oricât am vrea să ne ferim, şi să mai fim alături de cei pe care îi iubim.
Ceea ce este mai dureros e că rămân atâtea vorbe bune nespuse şi atât de multe obiective neatinse.
Mă gândesc, aşa cu o strângere de inimă, cât de puţin ne trebuie uneori ca să fim cu adevărat fericiţi alături de oamenii pe care îi iubim şi îi apreciem sau care ne iubesc şi ne apreciază. O vorbă bună, spusă la timpul ei, contează mai mult decât toate comorile din lumea asta. De fapt adevărata comoară o purtăm fiecare în suflet. Unii poate am descoperit-o, alţii suntem poate prea orgolioşi sau prea orbi pentru a o scoate la lumină. Cred că am uitat de fapt să iubim. Sau poate am ştiut vreodată cu adevărat să facem asta? De fapt de la iubire începe fericirea. Iubim atunci când nu eul nostru este cel mai important din lumea aceasta. Iubim atunci când ştim să fim alături de cineva la greu, nu doar când îi este bine. Iubim atunci când avem puterea să trecem şi de cealaltă parte a baricadei şi încercăm să vedem lumea cu ochii celuilalt. Iubim când ajutăm fără a aştepta vreo răsplată… Eu astfel înţeleg iubirea. Ar fi multe de spus… dar poate că adevărata iubire este o utopie, tânjim doar după ea şi ne gândim la ea doar în momente dureroase, cum au fost zilele trecute, dureri care nu vor trece prea curând.
Acum au rămas prea puţine de spus, prea târziu… Ei au plecat şi nu au mai apucat să vadă cât de multă lume i-a iubit totuşi… Nu li s-a spus la timp.
Dumnezeu să îi odihnească!
Mă gândesc, aşa cu o strângere de inimă, cât de puţin ne trebuie uneori ca să fim cu adevărat fericiţi alături de oamenii pe care îi iubim şi îi apreciem sau care ne iubesc şi ne apreciază. O vorbă bună, spusă la timpul ei, contează mai mult decât toate comorile din lumea asta. De fapt adevărata comoară o purtăm fiecare în suflet. Unii poate am descoperit-o, alţii suntem poate prea orgolioşi sau prea orbi pentru a o scoate la lumină. Cred că am uitat de fapt să iubim. Sau poate am ştiut vreodată cu adevărat să facem asta? De fapt de la iubire începe fericirea. Iubim atunci când nu eul nostru este cel mai important din lumea aceasta. Iubim atunci când ştim să fim alături de cineva la greu, nu doar când îi este bine. Iubim atunci când avem puterea să trecem şi de cealaltă parte a baricadei şi încercăm să vedem lumea cu ochii celuilalt. Iubim când ajutăm fără a aştepta vreo răsplată… Eu astfel înţeleg iubirea. Ar fi multe de spus… dar poate că adevărata iubire este o utopie, tânjim doar după ea şi ne gândim la ea doar în momente dureroase, cum au fost zilele trecute, dureri care nu vor trece prea curând.
Acum au rămas prea puţine de spus, prea târziu… Ei au plecat şi nu au mai apucat să vadă cât de multă lume i-a iubit totuşi… Nu li s-a spus la timp.
Dumnezeu să îi odihnească!
Liana Mureşan
