Exodul hibernal la Sararie

Ca în fiecare an, toţi aceşti operatori îşi amintesc că folosesc sarea ca material antiderapant abia după ce cade primul strat de zăpadă. În acel moment, în conştiinţa profesională a drumarilor are loc o revelaţie care declanşează exodul autobasculantelor de 23 de tone spre sărăriile din  ţară. Salina de la Ocnele Mari din judeţul Vâlcea este o una tradiţională pentru aprovizionarea cu sare. Toţi drumarii au un obicei neproductiv de care nu i-a vindecat nici chiar aderarea la Uniunea Europeană: nu vin niciodată după sare în timpul verii.

 

Motivele sunt diferite: de la indolenţă şi incompetenţă managerială până la inexistenţa unor platforme acoperite pentru depozitarea sării la nivelul direcţiilor, secţiilor şi a altor operatori care se ocupă de întreţinerea drumurilor. În aceste condiţii, soluţia din mintea managerilor este una singură: „Vedem noi ce facem când o veni iarna! Luăm atunci sare!”

Sub dealurile din Ocnele Mari se află în prezent nouă miliarde de tone de sare care ar putea să alimenteze populaţia Europei timp de o mie de ani. În aceste condiţii nu se pune problema cantităţii solicitate, cât mai ales cea a capacităţii de livrare a salinei din Ocnele Mari şi a accesului mijloacelor de transport către rampele de încărcare. De la începutul lui noiembrie şi până la sfârşitul lui martie în localitate se instalează haosul rutier.

 

Deşi se vrea a fi recunoscut drept oraş turistic, Ocnele Mari nu este în prezent decât o comună mai mare, fără obiective turistice, fără pensiuni şi restaurante.

 

Singura atracţie a localităţii o reprezintă craterul format la începutul anului 2010 în vârful unui deal care adăpostea o galerie şubredă. Marele „păcat” al pretinsei staţiuni turistice îl constituie inexistenţa unui drum de acces modernizat spre oraş. Actualul drum judeţean este vechi, cu asfalt peticit pe alocuri, cu câte o bandă de circulaţie pe fiecare sens, destul de înguste. În aceste condiţii, circulaţia, dar mai ales parcarea autobasculantelor-gigant, lipite de acostamentul drumului, reprezintă pentru locuitorii oraşului o adevărată nenorocire. Un pericol mai ales pentru copii şi pentru bătrâni. De la intrare şi până aproape de centrul oraşului am numărat peste 50 de autobasculante de mare gabarit, care formează o coloană extrem de nedorită în peisajul local. Se circulă greu, atât la vale, cât şi la deal, depăşirile făcându-se cu  greutate şi doar la „mica înţelegere”. Locuitorii  protestează în fiecare zi împotriva prezenţei „mastodonţilor” pe carosabilul din apropierea caselor. Ca de obicei, pentru că într-o localitate mică primarul este „moaşă comunală” şi această problemă se sparge tot în capul acestuia.

Lupta primarului  Petre Iordache cu autobasculantele-gigant venite din toată ţara durează patru-cinci luni pe an. Dacă iarna este grea şi cu omăt mult, localitatea este dată peste cap în această perioadă. Singurii oameni fericiţi sunt cei de la Salină, care obţin venituri ce depăşesc toate previziunile. Există doar două rampe pentru încărcarea sării-vrac: cea tradiţională, de la gura salinei, şi o alta nouă construită la poalele unui deal, special pentru a potoli furia transportatorilor. Am vizitat ambele rampe, însoţiţi de primarul Petre Iordache, care a convocat o şedinţă de lucru extraordinară chiar la locul faptei şi la care au participat câţiva consilieri, poliţia locală şi un director-adjunct de la Salină. În ambele rampe se lucrează „în draci”, 24de ore din 24, indiferent dacă este sâmbătă, duminică sau sărbătoare de orice natură. Sarea vine din adâncul pământului sub formă de bulgări, fiind introdusă în cupele unor concasoare pentru a fi mărunţită şi transformată în viitorul material antiderapant. Abia când grămada de sare concasată este destul de mare pentru cupa de la Wolă, se dă liber la încărcat şi marile basculante se aşază cuminţi pe cântarul din rampă.

Costică Bolbose a venit de la Târgu Jiu. A plecat din Gorj luni de dimineaţă şi aşteaptă de trei zile să încarce autobasculanta. Două nopţi a stat în maşină, înjurând frigul şi meseria de şofer. „Frig, conserve şi nervi! Stai la coadă, că nu ai ce face! Nu au şi ăştia o sală, unde să te încălzeşti sau să bei un ceai! La câţi bani câştigă pe sare nu ar fi mare lucru!”. Statul la coadă are reguli precise pe care trebuie să le respecţi. Nu ai cui să îi dai şpagă ca să treci în faţă. Te târeşti cu viteza melcului până ajungi la rampa de încărcare. O zi, două, depinde câte maşini ai în faţă. Intri pe cântar, te încarcă, faci actele, la urmă îţi faci cruce că ai scăpat şi pleci cu speranţa că nu mai revii niciodată la sărărie. „Mă trimite şeful din nou şi o să îngheţ ca un rahat încă două nopţi! Anafura mamii ei de sare!”, înjură scurt tânărul. Aruncă mucul de ţigară în noroi şi se urcă în cabină. A venit timpul să tragă maşina pe cântar. Pe sub mustaţa feciorească se vede fluturând un zâmbet care dintr-o dată alungă frigul de afară şi transformă noroiul de sub picioarele noastre într-un nisip fin de plajă estivală.

 

 „Fluidizare! Vreau fluidizare! Şi parcări cu bun simţ!”. Vocea primarului Petre Iordache ne readuce cu picioarele pe pământ, mai precis cu picioarele în noroiul fluid amestecat cu sare. Şeful de post ascultă ca un elev conştiincios indicaţiile primarului. Cum să stăpâneşti însă atâţia mastodonţi cu un amărât de Logan?

Ambuteiajele şi dereglările de circulaţie se repetă anual la Ocnele Mari. Îndată ce începe să adie vântul primăverii, drumarii uită să mai vină. Vara este sezonul când sarea, ca material antiderapant, cade în derizoriu. În opinia primarului, problema invaziei nedorite a drumarilor pe timpul iernii nu se poate rezolva decât printr-o acţiune concertată din partea actorilor la nivel înalt din Guvern: Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Administraţiei şi Internelor. Este necesară încheierea unui protocol între cele trei ministere, care să cuprindă un element-cheie pentru a debloca aceste dereglări anuale : planificarea la nivel naţional a aprovizionării cu sare pentru iarnă.

 

A doua mare obligaţie, crede primarul, revine drumarilor din toată ţara pentru care ar trebui să existe obligativitatea construirii unor rampe acoperite pentru depozitarea sării. Cea mai grea problemă este însă reunirea celor trei actori la o singură masă. Nimeni nu este interesat să joace rolul de mediator pentru a salva micul oraş vâlcean de teroarea anuală produsă de autobasculantele gigant.

 

Cei de la Salină susţin că 90% din sarea livrată ar putea fi transportată vagonabil, existând o cale ferată până la gura salinei. Această variantă nu a fost agreată niciodată de transportatori.

 

Deocamdată, în această iarnă, sărăria de la Ocnele Mari şi localitatea vor rămâne sufocate de valul de maşini cu gabarit maxim. În această perioadă, copiii, bătrânii şi bicicliştii nu mai au, practic, posibilitatea de a se deplasa în siguranţă pe şoseaua din localitate. Răul, deşi aduce mulţi bani în teşchereaua minerilor de sare, va continua să existe.

 

În tot acest timp, la Ocnele-Mari se practică clasicul sport naţional de „aruncare a pisicii”: drumarii dau vina pe exploatatorii zăcămintelor de sare, cei de la salină dau vina pe transportatori, iar Poliţia îi învinuieşte pe ambii operatori. Primarul Petre Iordache se situează undeva deasupra tuturor, învinuindu-i pe toţi. Din când în când renunţă la critici, amintindu-şi de proverbul cu peştele. Edilul şef îl cheamă atunci la primărie pe şeful de post şi îl laudă pentru excelenta fluidizare a circulaţiei din ultima săptămână. „Trecem noi şi de iarna asta!”, îi îmbărbătează pe toţi primarul. Şi mai convoacă o şedinţă de lucru la rampa de sare din deal cu toţi factorii. Cu excepţia celor de la Guvern.

teodor.seran@ziuaveche.ro