Oare ce făceau băncile dacă nu se declanşa această criză mondială, care pe la noi, numai a adiat niţel?
Găseau ele vreo soluţie prin care să ridice dobânzile. Actuala criză a fost mai mult o undă de şoc, minoră, dar a constituit ocazia atât de mult aşteptată să se umble la dobânzi. Aproape că nu este om pe care îl întâlneşti pe stradă să nu se plângă şi să nu fie extrem de supărat pentru faptul că a primit o scrisoare de la bancă prin care este anunţat că i-a fost crescută dobânda la creditul contractat.
Situaţia a devenit aproape generală pentru cei care au făcut împrumuturi în lei, dar nu numai. Explicaţiile pe care le cer oamenii de la bănci, de cele mai multe ori sunt confuze şi nu numai că nu lămuresc situaţia, ci din contră, misterul devine şi mai adânc. Vrem sau nu să recunoaştem, am intrat într-o nouă dictatură – cea a băncilor. Şi în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, a lui Antonescu sau a lui Ceauşescu, mai putei să spui un banc pe la colţuri, neriscând mare lucru. Hodoronc-tronc, odată cu criza şi cu mărirea dobânzilor de către bănci, un tip din conducerea unei asociaţii a băncilor, unul din aceia care vorbesc mult dar de fapt nu spun nimic, a venit cu o propunere halucinantă, năucitoare. Numai produsul unei dictaturi putea să clocească şi să nască o asemenea aberaţie. Concret, omul nostru a spus că a avut o întâlnire de taină cu ministrul justiţiei, în legătură cu posibilitatea introducerii în codul penal a unei prevederi care să sancţioneze denigrarea unei bănci. Individul şi-a dat importanţă, spunând că a avut o discuţie şi cu procurorul general al României, care ar fi avut o atitudine pozitivă asupra acestei monstruozităţi. Adică cine spune un banc despre o bancă este bun de ocnă. A încheiat afirmând că intenţionează să vorbească cu cei de la MIRA, pentru implementarea măreţei lui ideii.
E clar, dacă vorbeşti de rău o bancă, o critici, te mănâncă puşcăria, bulăul şi ocna. Şi posibil în anumite circumstanţe, spânzurarea în piaţa publică, împuşcarea, scaunul electic sau ghilotina. Am mai spus-o, în anumite situaţii – aceste minţi odihnite, trăind în opulenţă, nasc monştri. Băncile din România au devenit stat în stat, ei au de fiecare dată dreptate, iar amărâtul de client care bate la porţile lor, niciodată. Totul se petrece cu o parşivenie greu de descris. Este un fapt binecunoscut, că un om când face un împrumut la bancă, o face nu din prea multă îndestulare şi fericire. El are un necaz, o nevoie. Cum a trecut pragul băncii, este ameţit de o vorbărie stufoasă, i se dă impresia că banca îi dă de poamană. S-a dezvoltat o adevărată tehnică în acest sens.
Contractele sunt atât de stufos întocmite, atât de lungi, parcă sunt adevărate romane poliţiste, conţin multe chichiţe şi capcane, încât clientul ar avea nevoie de câteva zile să-l citească şi să-l înţeleagă. Aşa că omul semnează orice i se bagă sub ochi şi pix, fără să înţeleagă ce se întâmplă. Singura lui dorinţă este să scape mai repede, să încaseze banii şi să-şi rezolve nevoile. Când omul începe să înţeleagă ce a făcut, de cele mai multe ori este prea târziu. Lupta cu băncile este inegală, acestea au în spate tot sistemul şi o armată de jurişti, pe când clientul este singur, singurel, fără nici un sprijin. Şi de fiecare dată pierde, banca are dreptate. S-a instaurat o adevărată dictatură a băncilor.
Iniţiativa personajului, cu băgarea la ocnă a celor care vorbesc de rău o bancă sau alta, este tot ceea ce ne lipsea.
Oamenii s-au obişnuit cu ideea – de fiecare dată o veste rea nu poate veni decât de la bancă.
ZAHARIA COTOC
