La 9 octombrie s-a comemorat, în ţara noastră, Ziua Holocaustului, prilej care a fost marcat de manifestări omagiale: la Bucureşti s-a inaugurat un memorial, la Cotroceni s-au decorat supravieţuitorii şi dat o recepţie în onoarea lor, iar televiziunea publică ne-a oferit o emisiune de înalt profesionalism. (Şi cu acest prilej, m-am convins că domnul Luca Niculescu este un jurnalist de marcă, fiind şi un literat surprinzător de bun. Dacă nu mă credeţi, citiţi paginile autobiografice „Fine del primo tempo”, apărute în Lettre Internationale, în nr. 70 din vara acestui an.)
Încercând a mă apleca asupra acestui subiect, rememorez câteva întâmplări, mai mult sau mai puţin îndepărtate, despre Holocaust şi victimele lui, evreii, „Fraţii noştri mari”, cum îşi intitulează ultima carte profesorul Andrei Marga. La Bădăcin, în primăvara anului 1944, locuia, temporar, în casa lui Iuliu Maniu, verişoara acestuia, Cornelia Erdely, naşa mea de botez. Îmi aduc aminte că l-am însoţit pe tata într-o vizită acolo. Domnişoara Neli, cum îi spuneam noi, era pe pat, bolnavă. Era profund indignată că autorităţile maghiare deportau evreii. Nu am uitat unul din argumentele prin care condamna grozăvia celor ce se întâmplau atunci: Isus şi apostolii au fost evrei, deci nu te poţi numi creştin dacă eşti împotriva evreilor. Argument de bun simţ, care nu şi-a pierdut actualitatea. Tot în timpul ocupaţiei, familia mea făcea aprovizionarea de la un negustor de coloniale din Şimleu, numit Engel. Când o parte din familia lui s-a reîntors din lagărele de exterminare, (bătrânul domn Engel nu a supravieţuit), rememorez că le-am restituit lucrurile ce ni s-au dat în păstrare. În primul an de liceu, deci după terminarea războiului, la Baia Mare, am avut doi colegi care păstrau riguros prescripţiile religioase. Nu scriau în ziua de sâmbătă şi îşi întreţineau podoaba capilă cam la fel cum sunt prezentaţi evreii tradiţionalişti în filmele documentare. Nici profesorii şi nici colegii nu erau surprinşi de acest comportament. Ostilitatea faţă de evrei a fost mai mică în Ardeal, decât în restul ţării. În prima mea tinereţe, am fost prieten bun cu ing. Alexandru Weinberger, un om cult şi plăcut, cu care mă vizitam foarte des, petrecând mult timp împreună. Fiind un profesionist de excepţie, la numai 3-4 ani de la terminarea facultăţii, era expert tehnic la Arbitrajul de stat Satu Mare, fiind specialist în energie electrică. Am întrerupt contactul cu el, deoarece a trecut Mediterana şi, probabil, pentru a nu-mi face rău, nu mi-a scris. M-aş bucura să ştiu că Sandu este bine şi sănătos. La Cluj, am fost în relaţii cordiale cu Emeric Vigdorovits, jurist eminent, care mi-a facilitat un abonament la Revista Cultului Mozaic, una din puţinele publicaţii neoficiale ce apăreau în România. Am avut un schimb de scrisori, după 1990, cu Rabinul doctor Moses Rosen, în problema libertăţilor religioase. Acesta l-a ajutat pe tatăl meu să primească viză de intrare pentru a ajunge în Ţara Sfântă. Apropo de revista pe care am primit-o, datorită domnului Vigdorovits, citeam în anii ‘80 că, din totalul laureaţilor Premiului Nobel, de la înfiinţare şi până atunci, erau de origine iudaică peste 70%. Cât priveşte contribuţia evreilor la cultura română, numai cei de rea credinţă pot să o nege. Nu sunt membru al unei asociaţii neguvernamentale româno-israeliteană şi nu fac afaceri cu companii de acolo, aşa că mărturiile mele nu pot să fie bănuite de subiectivism. De asemenea, nu pot omite să menţionez că, atunci când au fost inundaţii în România, soţia mea a primit un consistent pachet de la o prietenă din Israel, exclusiv din spirit de solidaritate, deoarece la Cluj nu au fost dezastre naturale.
De aceea, nu numai din considerente raţionale, ci şi pentru motive personale, mă deranjează şi mă surprind accentele antisemite pe care le mai întâlnesc la cunoştinţe de ale mele, altfel oameni cu şcoală. Acestea pornesc de la refuzul diversităţii, tendinţă permanentă, a cărui vârf monstruos a fost Holocaustul, ce nu a ocolit nici România, oricât ar încerca Coja şi amicii lui să-l nege. În momentul de faţă, scăzând şi numărul evreilor, antisemitismul în ţară nu este semnificativ, dar profanarea mormintelor aduce a ev mediu întunecat.
La emisiunea de la TVR, consacrată Holocaustului, s-a spus că raportul Eliezer Wiesel s-a întocmit pe baza documentelor de arhivă şi declaraţiile supravieţuitorilor masacrului. Totuşi, mai sunt şi alte persoane care ar putea depune mărturie. Mătuşa mea, Elena Mihălţean (născută Man), de aproape 90 de ani, educatoare din Bogata – Mureş, mi-a povestit cum, în toamna anului 1941, când s-a prezentat la post, în Basarabia, a văzut din tren coloane nesfârşite de evrei, duşi de jandarmi, pentru a fi trecuţi în Transnistria. Cei care nu mai puteau merge, îndeosebi bătrânii, erau împuşcaţi fără milă, rămânând pe marginea drumului. În privinţa imaginii poporului român blând şi tolerant, le-aş recomanda celor care împărtăşesc această opinie „O istorie sinceră a poporului român”, scrisă de academicianul Florin Constantiniu.
Manifestările de genocid, cum a fost şi Holocaustul, nu aparţin istoriei. Este suficient să ne amintim ce s-a întâmplat nu demult, în Cambogia, Burundi, Rwanda, sudul Sudanului şi, aproape de noi, în Bosnia-Herzegovina, în care cel mai dureros episod s-a petrecut în Sebreniţa. Noroc că mai sunt Tribunale penale internaţionale. Cei care uită faptele trecutului, riscă să le repete. Desigur, victimele Gulagului nu au sensibilizat justiţia statală, nici măcar în fostul RDG; a se vedea filmul german „Vieţile altora”. Cred că, totuşi, criminalii, cel puţin cei din zilele noastre, au perspective de a fi pedepsiţi şi aici, pe Pământ, şi nu numai după moarte.
Adrian Man
15 octombrie 2009
Adrian Man
15 octombrie 2009
