Muzeul satului e acasa

Într-o societate în care toata lumea alearga dupa bani, într-o lume în care putini sunt cei care mai pun pret pe traditii doar de dragul traditiei, iata ca mai exista oameni care nu vor sa-si uite radacinile. Ba mai mult, tin mortis sa transmita mai departe, generatiilor care vin, dragostea pentru frumos si pentru satul românesc.

În comuna Feldru, pe drumul care duce spre comuna învecinata, Ilva-Mica, exista o familie care iubeste într-un mod aparte tot ceea ce înseamna traditie, arta populara si spiritualitate româneasca.

Familia lui George Nechiti a amenajat în propria casa un adevarat muzeu, de care toti membrii sunt deosebit de mândri. În timp ce alti oameni se debaraseaza cu repeziciune de vechituri sau le lasa prada trecerii timpului, familia Nechiti le aduna cu multa grija, gaseste fiecarui lucru locul cuvenit si-l face sa vibreze în ritmul unei alte lumi.

Din dragoste pentru frumos

Ferita de ochii lumii, casa se afla pe culmea unui deal si nimeni nu banuieste ca acolo se ascund comori de mare pret, adunate în timp cu mare dragoste pentru tot ceea ce înseamna arta populara si traditie românesca. Doua generatii, George Nechiti, tata si fiu, au pus bazele acestui mic lacas de aducere aminte a modului în care au trait strabunicii si bunicii nostri, taranii de pe Valea Somesului si a portului lor popular. Spatiul pe care îl au acum la dispozitie a devenit neîncapator pentru numeroasele exponate adunate de-a lungul timpului. Dar cum speranta moare ultima, membrii familiei Nechiti sunt convinsi ca în curând vor reusi sa edifice o cladire în care obiectele de pret vor „respira” în voie.

Dragostea pentru frumos nu se opreste aici, deoarece a fost transmisa unui alt membru al familiei Nechiti, George al treilea. Desi are doar noua ani, micutul este deja prins de aceasta pasiune arzatoare.

În plus, George-senior si fiul sau sunt mestesugari în arta cioplitului în lemn, iar din mâinile lor ies adevarate opere de arta. Mezinul familiei învata si el acum tainele acestei meserii si se dovedeste a fi un urmas de seama al bunicului si tatalui sau. „Se mai loveste, se mai taie cu câte o dalta, dar nu vrea sa renunte”, explica mândru bunicul.

Muzeul din casa familiei Nechiti nu aduce sub ochii vizitatorului doar portul popular sau obiecte traditionale utilizate cândva în gospodariile taranesti de pe Valea Somesului. El este structurat, daca putem spune asa, pe trei compartimente – etnografie si folclor, stiinte naturale si numismatica.

Marele colectionar de obiecte de arta populara este George Nechiti, fiul. Pasiunea i-a fost inspirata, în primul rând de familie, dar i-a fost accentuata de catre învatatorul sau, Constantin Melean. A început sa colectioneze, mai întâi, trofee. Coarnele de cerb si tap, în mod special. Pasarile împaiate si câteva zeci de flori de mina împodobesc, cu generozitate, peretii holului de la intrare. Urcând scarile spre partea superioara a casei, privirea este atrasa de coltul dedicat ihtiologiei. Capetele diferitelor specii de pesti sunt dominate de gura imensa si fioroasa a unui rechin. Urmeaza apoi un coltisor dedicat numismaticii, unde pot fi vazute câteva bancnote si monede vechi.

Calatorie în timp

Câteva camere sunt dedicate obiectelor traditionale. Aici sunt expuse lucruri valoroase, care la început de secol XX se gaseau în orice gospodarie taraneasca. Pâna acum, familia Nechiti a reusit sa colectioneze peste 60 de costume populare, complete, vechi de aproximativ 100 de ani, specifice Vaii Somesului. Alaturi de acestea stau faloase câteva haine din lâna, numite, în grai popular, guburi din panura, purtate mai demult doar de gazdele satului, oameni cu stare si cu dare de mâna. În camerele în care pretioasa colectie de costume populare încânta ochiul, pe pereti atârna, încercând sa duca vizitatorul într-o calatorie în timp, zeci de farfurii, oale si ulcele din ceramica. Pe un pat taranesc troneaza 14 perini cusute cu motive somesene, pregatite parca pentru zestrea viitoarei mirese. Din muzeul familiei Nechiti nu lipsesc nici uneltele specifice lucrului de mâna, cu ajutorul carora strabunicile sau bunicile noastre au putut fabrica multe minunatii. Câteva masini de tors si un impozant razboi de tesut, în apropierea caruia sta un manechin din lemn, domina camera de la etajul casei. Alaturi, alte trei manechine stau parca si supravegheaza tot ceea ce se petrece în camera.

Cele patru papusi din lemn au fost confectionate chiar de gazde. “De cioplit nu a fost greu. A fost mai dificil cu îmbracatul lor, deoarece având articulatiile mobile le scapam tot timpul, parca ar fi fost niste copii care nu stau locului”, povesteste amuzat George fiul.

Într-o alta încapere, spatiul este dominat de unelte specifice dulgheriei si tâmplariei. Sfredele manuale (burghie), ciocane, cutitoaie si topoare pentru decojit lemnul, compasuri din lemn, dalti, si rindele stau de parca asteapta sa mai fie folosite macar înca o data, pentru a da viata unor linguri de lemn, unei covate sau unui car de lemn, precum cel care întâmpina vizitatorul la intrarea în gospodarie.

Din muzeul familiei Nechiti nu pot sa lipseasca nici uneltele specifice pastoritului sau stuparitului – donite, barbânte, o plasa folosita la prepararea brânzei, presa pentru sfarmat fagurii de miere, pe care se mai vad înca picaturile de ceara si chiar o camasa folosita de ciobanii din zona. În aceeasi încapere, un carucior din lemn, adus în 1902 tocmai din New York, îsi asteapta parca pruncul.

Colectia este viata lor

George Nechiti fiul, în viata de zi cu zi agent de paza, povesteste ca pasiunea a început în anii ’80. Ideea de a amenaja un muzeu i-a venit abia în 2005, când a constatat ca are adunate deja foarte multe obiecte de valoare. Cele mai multe dintre acestea le-a primit de la rude si de la prieteni. Altele le-a primit la schimb. Fiind mestesugari în arta cioplitului lemnului, tatal si fiul au confectionat diferite obiecte de mobila sculptate, primind drept plata obiecte vechi, dar cu o valoare extraordinara, pe care le-au adaugat an de an celor existente. “Norocul meu este ca am neamuri multe si prieteni prin Romuli, Telciu, Salva, Rebrisoara, Runcu Salvei si aici, în Feldru. Toate aceste obiecte sunt viata mea si nu le-am adunat decât cu gândul ca si altii pot sa se bucure la vederea lor”, povesteste George fiul. A primit multe oferte deosebit de generoase din partea unor colectionari, dar nici macar nu-i trece prin minte sa vânda ceva.

Usa familiei Nechiti este deschisa tuturor celor care vor sa admire un crâmpei dintr-o viata trecuta a taranului de pe Valea Somesului. Muzeul din casa feldrihanilor este o dovada în plus a proverbului “omul sfinteste locul”. Când totul se face cu pasiune, cu suflet, fara un interes material, e o dovada ca nu ai nevoie de prea multe diplome, specializari sau masterate pentru a atinge perfectiunea si pentru a-ti împlini un vis. Cei care au de câstigat sunt oamenii comunei Feldru, care poate deveni cunoscuta si altfel decât prin numarul imens al celor care au plecat în alte tari ale Europei pentru ca ei si familiile lor sa aiba pe masa o pâine alba.

Liana Muresan