Poate ca ceea ce nu mi s-a sters din memorie ar putea sa intereseze cititorii Gazetei. Copilaria mi-am petrecut-o în Badacin, un tarâm, fara exagerare, minunat, unde tatal meu era preot. Postul Pastelor se respecta riguros si, în apropierea Învierii, aveau loc într-una din salile mari ale scolii exercitii spirituale pentru marele prazic. La acestea predicau nu numai preotul paroh, dar si distinsi preoti din Protopopiatul Simleului. În localitate se zugraveau casele, iar localnicii, oricât de modeste le erau posibilitatile materiale, se pregateau pentru masa de Pasti, masa la care ouale erau vopsite cu vegetale, îndeosebi cu coji de ceapa. Slujba Învierii avea loc pe la 4 dimineata când, dupa obiceiul românilor din Ardeal, se sfinteau bucatele: oua, cozonac, miel, sunca fiarta si ce mai era în cosul de nuiele, acoperit cu stergare albe ca zapada, pe care erau brodate motive nationale. Urma o alta Liturghie între orele 10 si 12 si abea la amiaza se degustau bucatele sfintite. La Badacin, Cristos a Înviat se cânta altfel decât în restul tarii. Localnicii spuneau „Cristos au Înviat cu moarte pre moarte calcând…”. Pacat ca i-am uitat melodia în varianta locala, doarece mi-ar aduce mai aproape copilaria. A doua zi de Pasti, dupa-masa copii aveau voie sa bata toaca pâna începea Vecernia. Doamne ce frumos mai era, mai ales ca Pastele erau de obicei însorite, iar casele nu se vedeau dintre copacii înverziti si înfloriti.
Situatia aceasta a durat pâna în 1948 când, fortati de împrejurari, ne-am mutat la Baia Mare si tata a devenit contabil la IFET. Aici, slujba Învierii avea loc la ora 12 noaptea, dar – dupa câte îmi amintesc – la romano-catolicii maghiari nu exista obiceiul sfintirii bucatelor. Apropo de Baia Mare: într-o nota din dosarul de urmarire informativa al tatalui meu, din care am publicat fragmente în Gazeta, unul din informatori consemna ca, între alti preoti catolici ce si-au pastrat credinta, se gasea în noaptea Învierii, în Biserica Sfânta Treime, si preotul Man Simion împreuna cu fiul sau Man Adrian. Mai raporteaza informatorul ca, la terminarea oficiului religios, adica la orele 2 dimineata, acesta nu a putut sa stea de vorba cu „obiectivul”, deoarece ploua abundent, iar credinciosii se grabeau sa plece spre casa.
Din 1965, am petrecut Sarbatorile pascale la Cluj si împreuna cu sotia ne duceam la slujba Învierii la Catedrala Ortodoxa. Era o lume imensa care, în acest mod, îsi arata opozitia fata de educatia ateista. Mai existau si grupuri minuscule de tineri bauti, care se hlizeau si faceau zgomot, dar acestea erau izolate de restul credinciosilor si nu puteau deranja impresionanta ceremonie. La un Pasti, venind de la cimitir cu fiul meu si intrând dupa-amiaza la Catedrala, ne-a binecuvântat pe fiecare credincios Episcopul Chira, acum în Maramures. Mi-a raspuns la traditionalul meu salut astfel: „Adevarat a Înviat, fratia ta” si mi-a întins mâna. Prin anii 80, Cenaclul Flacara organiza în noaptea Învierii spectacole-maraton ce durau pâna dimineata, pentru ca tinerii sa nu ajunga la Înviere. Presiunile si interdictiile creeaza un climat de solidaritate, ce nu prea este caracteristic societatii capitaliste. Exista si acum oameni admirabili si organizatii de caritate care-si fac datoria, dar nu sunt zgomotoase. La locul de munca (TCI Cluj), a doua zi de Pasti, adica luni, salariatii erau îmbracati de sarbatoare si se salutau cu traditionalul: „Cristos a Înviat – Adevarat a Înviat!”. Nici secretarul de partid nu îndraznea sa se abata de la aceasta regula. Mesele de birou ale colegelor erau aranjate festiv, cu aperitive, fripturi si prajituri, iar „stropitorii” primeau oua si câte un pahar de vin. Practic, nu se lucra, chiar daca salariatii semnau condica la intrare si la iesire. Se simtea în atmosfera ca ne gaseam în Saptamâna Luminata.
În anii 1981 si 1982, am fost detasat în strainatate, într-o tara musulmana, la compania româneasca ARCOM. Acolo, ziua libera era vineri, iar duminica, când se sarbatoreste prima zi de Paste, era pentru localnici zi lucratoare. Bineînteles, europenii nu lucrau duminica, deci nici de Pasti, indiferent daca sarbatoreau Pastele rasaritean sau cel apusean. Pentru români, rusi si bulgari nu exista Paste, care era o zi lucratoare, deci, sub acest aspect, situatia de acolo era mai proasta ca în tara. Multi muncitori români, în noaptea Învierii, se deplasau – fara aprobare – la Capela Ortodoxa a Ambasadei Greciei, unde cântau în româneste „Cristos a Înviat”. Simteau, cât de cât, ca si pentru ei sarbatorile nu au trecut neobservate. Îmi aduc aminte ca eram într-un birou cu delegatul Ministerului Finantelor, un anume Stanciu, care se tot gândea cum sa impute muncitorilor costul deplasarii autobuzelor la Înviere. Pâna la urma nu s-a facut nimic, deoarece si directorii erau oameni, iar printre cei care au luat apararea muncitorilor era si directorul economic Ovidiu Porutiu, clujean de-al nostru. Noi, cei din Ardeal, în strainatate fiind, mergeam cu parfumul pe la colegele de birou. Cele din Vechiul Regat erau un pic surprinse, dar doamnele din interiorul Carpatilor erau pe deplin satisfacute ca nu ne-am uitat bunele obiceiuri si ne tratau cu oua rosii. (Bautura nu exista.) Situatia era diferita pentru romano-catolicii din Bacau, care nu lucrau duminica, deci nici în ziua de Pasti, prezentându-se la munca, în compensare, vinerea. Oricâte presiuni s-au facut asupra lor, au ramas pe pozitie.
Dupa 1989, când nimeni nu te împiedica sa frecventezi Biserica, din pacate, latura consumista a sarbatorilor a capatat o pondere covârsitor de mare. Magazinele se închid la ore târzii din noapte, deci majoritatea oamenilor nu sunt asa de lipsiti, cum se plâng continuu la televizor. Paradoxal, semnificatia sarbatorilor pentru multi este mai saraca decât în trecut, desi unii pleaca în pelerinaje în Tara Sfânta, Grecia sau Italia.
Cititorilor mei le urez un Paste binecuvântat, în pace, sanatate si multa lumina în suflet!
Adrian Man
23 aprilie 2008
P.S. La trecerea în eternitate a Monicai Lovinescu în ziua Floriilor, as putea spune putine cuvinte în plus fata de ceea ce s-a scris. Un excelent articol este cel al prietenului meu Octavian Hoandra. As îndrazni sa adaug ca am mai avut o mare doamna cu aspect fragil, Doina Cornea, care s-a aratat neclintita în convingerile sale. În general, cei din tara, mult ajutati de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, când se gaseau la Paris, si-au aratat gratitudinea. O exceptie o constituie Paul Goma, dar acest lucru conteaza mai putin. Monica Lovinescu a aparat exemplar valorile cultivate de marele Eugen Lovinescu si de mama sa, ce a pierit în temnitele comuniste. Dumnezeu sa o odihneasca în pace!!
