Zilele trecute am citit un interviu al dlui Liviu Man, unul dintre cei mai talentați, dacă nu cel mai talentat dintre jurnaliști Transilvăneni, într-o vreme în care se năștea presa liberă. Tocmai revăzusem minunăția de film ”Moderato cantabile”, o ecranizare a romanului omonim de Marguerite Duras, apărut în 1958, în Franţa. În Franța apăra cartea Margueritei Duras, iar la Sibiu, România, în spitalul ”Luther” se năștea subsemnatul, un prematur care cântărea 650 de grame, căruia nimeni nu-i dădea sorți de viață…
”Moderato cantabile”: o dimineaţa liniştită într-un orăşel portuar tulburată de o crimă pasională care zguduie comunitatea. Anne Desbaresdes, o tânără burgheză, cu un băieţel şi o viaţă dominată de rutină, întâlneşte un muncitor de la uzina condusă de soţul ei şi discuţia cu el, pe fundalul tragediei, lucru care o face să-şi pună întrebări despre propria-i existenţă.
Ce plăcere mai mare, decât să savurezi capodopera lui Peter Brook, această peliculă cu ”imagini poetice și frumoase jocuri de lumină – o prezentare simbolică a unui destin întunecat”. Frumoasa Jeanne Moreau face un rol perfect și obține, pe merit, premiul de interpretare la Cannes, in anul 1960.
„Toată lumea din jur pare a fi inundată de certitudini”
Aceste întrebări despre existență, cu mii de îmdoieli, mai ales acum, când toată lumea din jur pare a fi inundată de certitudini par a da tonul unei însingurări umbrite de nostalgii. Nostalgii și amintiri prețioase. Poate mai prețioase decât orice altceva…
De Liviu Man mă leagă multe amintiri. Am împărțit cu d-sa multe. De la o jumătate de pâine mâncată în redacția ”NU”, până la prima pagină a ziarului. Era pe vremea în care exista presă, iar jurnaliștii își scriau singuri textele, fără ”editori”, fără virgulă între subiect și predicat.
Iar (măcar) cei care conduceau redacțiile erau oameni cu aplecare către cărți, literatură și bine mobilați cultural. Dar pentru aceste amintiri, despre noi și despre anii petrecuți împreună ar trebui o carte…
”O SĂ VORBESC DESPRE UN MOMENT PE CARE PUȚINĂ LUME ÎL ȘTIE. ERAM STUDENT CÂND A ÎNCEPUT REVOLUȚIA ȘI ÎN DATA DE 23 DECEMBRIE NE-AM ADUNAT TOȚI STUDENȚII LA CASA DE CULTURĂ A STUDENȚILOR ÎN SALA MARE SĂ VEDEM CE E DE FĂCUT, CĂ SE VORBEA DE TERORIȘTI. NOI ERAM APROXIMATIV 1000 DE STUDENȚI ÎN SALĂ, IAR PE SCENĂ ȘI-AU FĂCUT APARIȚIA DOUĂ PERSONAJE: IOAN RUS ȘI ANDREI MARGA, CARE ATUNCI ERAU ASISTENȚI UNIVERSITARI.
RUS A AVUT O REPLICĂ AMUZANTĂ: „ASTA AM PUTUT FACE ȘI ACUM FACEM REVOLUȚIA”. DOAR ATÂT A AVUT DE SPUS CÂND EL ERA ȘEFUL UNIUNII ASOCIAȚIEI STUDENȚILOR COMUNIȘTI DIN CLUJ.
IOAN RUS A AJUNS UN POTENT OM DE AFACERI, MINISTRU DE INTERNE DE MAI MULTE ORI. ANDREI MARGA A AJUNS RECTOR AL UNIVERSITĂȚII BABEȘ BOLYAI, MINISTRUL AL EDUCAȚIEI, IAR ACUM ESTE MAI RETRAS. TOATE LUCRURILE, CRED EU, ÎȘI AU ORIGINEA ÎN ACEASTĂ SCENĂ LA CARE AM PARTICIPAT CA STUDENT ÎN 23 DECEMBRIE 1989.”
„Majoritatea afirmă că ne-am fi schimbat în rău”
Tot citesc spusele unora și altora, cum că din 1989 oamenii nu mai sunt aceiași. Majoritatea afirmă că ne-am fi schimbat în rău. Unii – ce-i drept, puțini -, cu care eu sunt în deplin acord, spun că după 89, ne-am luat libertatea să fim așa cum suntem și cum am fost, dintotdeauna. Probabil mediocritatea noastră quasi-unanimă ne-a împiedicat pe majoritatea să fim în vreun fel anume, ci ne-a dus în situația de a ne adapta la orice împrejurare. Ceeace e, indubitabil, foarte rău…
Am trăit opt decenii diferite, două secole diferite, două milenii diferite. Am trecut de la telefonul operatorului pentru apeluri interurbane, la apeluri video oriunde în lume; am trecut de la cinematografe la YouTube, de la discuri de vinil la muzică online, de la scrisori scrise de mână la e-mailuri și WhatsApp…
Am cunoscut primele computere, carduri perforate, dischete și acum avem gigaocteți în mână pe telefoanele mobile și iPad-uri. Am purtat pantaloni scurți, spielhoseni, de-a lungul copilăriei, și apoi pantaloni lungi și uniformă.
Ne-am vaccinat fără crâcnire și am evitat paralizia infantilă, meningita, gripa H1N1 și acum COVID-19. Am mers pe patine cu rulmenți, schiuri cioplite din lemn, triciclete. Am avut o copilărie analogică și o maturitate digitală.
„Ne-am câștigat dreptul să ne exprimăm o opinie”
Suntem acei oameni care au trăit și au asistat literalmente mai mult decât oricare alta în fiecare dimensiune a vieții. Ne-am întâlnit ca oameni maturi în anii 80-90, cu certitudinea că ne-am câștigat dreptul să ne exprimăm o opinie. Să ne amintim. Măcar atât…
După mizerabilele mineriade Doina Cornea, unul dintre puținii disidenți pe care a fost în strare să-i dea România, făcea apel la Occident, să suspende ajutoarele economice, fapt puternic atacat de ceea ce, pe atunci, era nou încropita ”societate civilă”.
Sub ideea propagată de aceștia, dar și alții, speriați de posibilitatea revenirii comunismului, anume că România nu va putea evolua decât sub presiunea Occidentului, o mică parte a românilor a achiesat și a încurajat presiunile externe. Dar nu au anticipat niciodată la ce și cum se va manifesta aceasta de-a lungul acestor 30 de ani.
„Sunt convins că acei tineri corifei ai stângii au devenit peste noapte «de dreapta»”
Sunt convins că acei tineri corifei ai stângii de atunci, admiratori ai Școlii de la Frankfurt, care se întâlneau la Izvorul Rece în timpul lui Ceaușescu, încercând să reformeze Stânga din interior după percepte evoluate ale stângii și care, după rețeta fabuloasă a lui Petre Ispirescu – creeatorul lui Făt – frumos, cel ce făcea trei tumbe peste cap și devenea ce dorea el, au devenit peste noapte ”de dreapta”.
Nu fiindcă ar fi studiat la școlile de Partid, ideologizate ale României Socialiste curente politice și filosofice ale dreptei Occidentale. Nicidecum. Ei erau ”oamenii stângii”, care voiau să reformeze marxismul ceaușist și urmau să fie continuatorii ideologiei Comuniste, dacă revoltele din est, și schimbările din 1989 n-ar fi existat.
Odrasle ale protipendadei comuniste, studenți care își doreau cu orice preț o carieră și care știau că acest lucru este imposibil fără o funcție importantă în Partidul Comunist Român își așteptau cuminți rândul la putere, când anul 1989 le-a stricat întrucâtva planurile.
„Din barca stângii comuniste în angrenajul unei așa-zise «drepte»”
Salvarea a fost trecerea din barca stângii comuniste în angrenajul unei așa-zise ”drepte” care nu exista decât formal și benign în rândurile foștilor politicieni interbelici, care încercau să resusciteze partidele istorice.
Și, nu în ultimul rând, fiindcă așa o cerea moda vremii. Era o categorie de oameni despre care nu auziseră nici vecinii lor, dar care au știut să se folosească de numele unor scriitori din cei care ”rezistaseră prin cultură”, cenzurați înainte de 1989, pentru a se legitima politic.
Nu numele lor sunt importante ci faptul că au reușit, chiar dacă Partidul care avusese grijă de educația lor marxistă dispăruse în neant, să ajungă ”sus”.
În fond, pe aceștia, oameni precum Corneliu Coposu sau Ion Rațiu îi incomodau vădit, dar atunci, după mineriadă și ecourile ei Occidentale, n-au putut să-i elimine. Mai mult, au prins un moment favorabil introducând în politica românească tema ”presiunii externe asupra României.”
„Tinerii ideologi care propovăduiau reforma marxismului…”
Atunci, tinerii ideologi care propovăduiau reforma marxismului, deveniți peste noapte ”de dreapta”, au început, cu sârg, să-și construiască rețele în țară și în Occident, în efortul de a se face cât mai populari.
Cu oameni educați, inteligenți, dar și cu veleitari urlînd sloganuri la microfoanele Pieței Universității, așa a început ceeace numim acum „societatea civilă din România”, cu indivizi care în memorii către ”tovarășul”, unele flamboyante construcții literare (apărute mai tîrziu în presă) îl asigurau pe Ceaușescu de dragostea pentru el și PCR, dar care făceau apoi, celebre apeuri către cei compromiși, să se retragă din viața publică…
Miza – poate inoculată de Soros, foarte activ, și care a prins în ”proiectele” lui o bună parte a tinerilor intelectuali – s-a dovedit a fi, pe de o parte, intervenția puternică a Occidentului în țara noastră, și în al doilea rând, creearea unei societăți civile „de dreapta”, construită anume pentru a ”ajuta” partidele democratice care se nășteau sub directa lor influență.
„Seniorul era un intelectual patriot, un imens lider politic, care nu cedase de la principiile PNȚ”
Așa s-a întâmplat că până la moartea Seniorului Coposu, Partidul Național Țărănesc n-a putut fi distrus, în schimb Partidul Național Liberal a început să cadă vertiginos, până a ajuns caricatura de astăzi…
Fiindcă Seniorul era un intelectual patriot, un imens lider politic, care nu cedase de la principiile PNȚ, și nu era nici dispus să le traficheze. Era un simbol al rezistenței românești și un simbol al dragostei de acest popor, fără rest și fără compromisuri.
Acum, nu cred că e rolul meu să spun dacă asta a fost de rău, sau de bine, în mersul României. Sunt destui specialiști să analizeze. Cert, factual se poate vedea că pe de o parte, partidele istorice n-au reușit să se debaraseze de turnătorii securiști, iar în plus, au fost de acord ca politicile lor să fie coordonate de așa-zisa ”societate civilă”.
Singurul care s-a opus aceste imixtiuni a fost tot Seniorul Coposu, dar din păcate acesta s-a stins, în momentul în care era singurul politician român care ar fi putut da modelul țării pentru viitor.
„Două nuclee lansate pe piață de securiștii pensionați”
Acum, rolul a fost preluat de ONG ul (sau Partidul) copiilor de securiști, USR, pe de o parte, iar pe de alta de gălăgioșii de la AUR. Două nuclee lansate pe piață de securiștii pensionați sau până nu de mult în funcții, pentru a prelua ștafeta așa-zisei ”societăți civile”… De ce toate astea? Pentru că ”așa merg lucrurile!” , vorba lui Kurt Vonnegut, în ”Abatorul 5”…
„- EŞTI BUN SĂ CITEŞTI CE SCRIE PE PARTITURĂ? ÎNTREBĂ DOAMNA. – MODERATO CANTABILE, SPUSE COPILUL. DOAMNA A PUNCTAT ACEST RĂSPUNS CU O LOVITURĂ DE CREION PE PIAN.
COPILUL NU A AVUT NICI O REACŢIE, S-A UITAT FIX LA PARTITURĂ. – ŞI CE ÎNSEAMNĂ MODERATO CANTABILE? – NU ŞTIU. O FEMEIE, AŞEZATĂ LA TREI METRI DISTANŢĂ, A SUSPINAT. – EŞTI SIGUR CĂ NU ŞTII CE ÎNSEAMNĂ MODERATO CANTABILE?, A RELUAT DOAMNA.
Pe drept cuvânt, așa cum spune Claude Roy, ”Moderato cantabile”, s-ar putea defini ca ”Doamna Bovary” rescrisă de Bela Bartok…
Urmăriți varianta video a editorialului, AICI.
