Opinii necenzurate
Consider, sincer şi convins, pe dl Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, publicând în „România literară”, nr. 40/2016, un text, esenţializând istoria USR-ului pe ultimii 27 de ani ai existenţei sale în perioada tranziţiei ţării către democraţie. E o demonstraţie a Preşedintelui şi de astă dată că stăpâneşte şi mânuieşte cu artă mijloacele şi tacticile apărării şi atacului discret. Dar nu umblat prin spaţiul legislaţiei.
Evitarea numelor de persoane reale şi texte legislative în vigoare nu-i în sprijin juridicului şi nici politicului, ca să convingă şi să învingă teza că USR de azi este alta, faţă de cea din perioada comunistă cu istoria ei instituţionalizată bolşevic timp de 40 de ani (1949-1989). Şi cum ar fi alta, şi încă reformulată revoluţionar, dacă vechile conduceri de până acolo au fost prestigioase şi D.R. Popescu a lăsat în casa de fier şi în acte de bancă o adevărată avere, zic eu aşa necritic, la valoarea câtorva sute de maşini Dacia 1300, dacă nu mii. Ştie exact următorul preşedinte, primul după „gâlceava” din decembrie ’89, cum a numit schimbarea însuşi alesul imediat, Mircea Dinescu. Ce s-a făcut cu moştenirea asta şi cu toată averea Uniunii, din care ştiu câteva pe nume: Casa Monteoru, Casa Vernescu, cu hotel, o vilă pe Litoralul românesc, ceva donaţii mai mici?… Mai cu seamă şi mă indignă că nu ştiu nimic de soarta arhivei USR, a organizaţiei, care a marcat centenarul de existenţă, şi cu câtă meticulozitate de cadrist o îngrijea doamna Băcilă, că totdeauna era şi o evidenţă de cadre şi mulţi din turnători azi în conduceri îşi scriau încifrat biografia. Trebuie că îi ştiţi şi aţi ştiut mulţi, domnule Preşedinte, ca şi pe frauduloşii rămaşi în arhiva Fondului Literar. Pagini şi acte valoroase pentru istoria contemporană, plus un deceniu, pe undeva măcar rătăcite s-or mai fi găsind sau aţi salvat din arhivă. Fiind întâiul critic, zice critica criticii, totodată sunteţi şi istoricul literar scrupulos. Dezvăluindu-ne ce aflaţi. La câte conferinţe şi adunări generale de alegeri am fost nu s-a făcut o cât de sumară oprire la problemele acestea sau vreo informare. Oricine putea constata cât de unitară este documentar istoria comunistă, dar şi ilegală juridic, din cele două perioade care însumează 67 de ani, şi durează sub titlul de „Uniune”.
Titlurile exprimărilor noastre (şi ale dlui N. Manolescu) în presă sunt interpretative. Necesită recursul ambelor părţi la documente şi legi pentru argumentarea adevărurilor enunţate sub semnătură.
Are cuvântul Domnia Sa Manolescu, conchizând în eseul amintit:
„…USR din 2016 nu mai este USR din 1989, ca urmare tocmai a reformării ei, şi nu o dată, în cazul unui proces continuu de la revoluţie încoace, în pas cu schimbările din întreaga societate. Cine îşi închipuie că USR a rămas (ar fi putut rămâne!) aceeaşi instituţie din urmă cu un sfert de secol, nu-i cunoaşte, nu doar istoria trecută, dar nici pe cea din urmă” (R.l., p. 3).
Avocăţeşte spus (deşi n-am fost practician), mă înscriu în fals, totalmente, la astfel de opinie. Fiindcă a mea este de negare a existenţei ilegale a instituţiei care şi numele îl are impropriu de la înfiinţare şi până în prezent. Botezul politic i s-a făcut prin recunoaşterea şi consacrarea în art. 2: „Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română, funcţionează în conformitate cu statutul redactat la data de 25-27 Martie 1949, de conferinţa Scriitorilor din Republica Populară Română”, din Decretul Nr. 267 pentru recunoaşterea Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română, ca persoană juridică de utilitate juridică elaborat de Ministerul Artelor. În fapt s-a înlocuit o organizaţie democratică prin aceeaşi cu alt nume, conform art. 3 din Decret: „Societatea Scriitorilor din (n.n. România) Republica Populară Română, se dizolvă, iar patrimoniul său trece asupra Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română”, copie a arhetipului sovietic. Decretul acesta în întregime e artificios şi ilegal, aruncând Uniunea românească în ceaţă 67 de ani. După fatidicul an şi dată a începutului naţionalizărilor structurilor economiei 1948, au urmat spargerile suprastructurilor de tot felul, inclusiv a Societăţii Scriitorilor, substituindu-i-se cu falsul nume Uniunea Scriitorilor din RPR, iniţial, ajunsă în România, până azi.
Legislaţia în vigoare trebuie cunoscută în contextul istoric şi filosofic, citită legea în detaliu şi aplicată în litera şi spiritul ei. Acesta, numele, a fost punctul nevralgic al pornirii şi continuării ilegalităţilor Uniunii Scriitorilor şi redactării statutelor ei confuze şi tot mai aberante (cum se va arăta).
Teodor Tanco
