Tensiunea internă determinată de viitoarele alegeri prezidenţiale atinge cu adevărat cote neobişnuite. Şi acesta este numai începutul confruntărilor. Deocamdată, se semnează listele pentru candidaţii la cea mai înaltă funcţie din stat. La noi, în Cluj, domnul Iohannis are un cort învecinat cu cel al doamnei Udrea, dar nu am nicio îndoială că, în turul II, singurul candidat care poate concura alături de domnul Victor Ponta este actualul primar din Sibiu. Nici faţă de acesta din urmă nu am o simpatie deosebită. De prezentat mă voi prezenta la cabina electorala şi nu îmi voi anula votul. Nu poţi exprima altă opţiune electorală decât faţă de unul din cei care sunt menţionaţi pe buletinul de vot.
Din păcate, frământările interne se grefează pe o situaţie internaţională extrem de instabilă, când pacea este cel mai mult ameninţată de la sfârşitul Războiului Rece, adică de la destrămarea Uniunii Sovietice. Nu cred că relaţiile ruso-americane sunt tot atât de încordate ca în 1962, în timpul crizei rachetelor, dar cât timp Rusia este imprevizibilă, iar Vladimir Putin este capabil să ne facă încă multe surprize, nu ştiu ce deznodământ va avea situaţia din Ucraina şi dacă este posibil să aibă loc o revenire la normalitate. Nu cred nici că, în curând, „republicile populare” din Doneţk şi Luhansk se vor alipi Rusiei, la fel ca provincia Crimeea, dar mi se pare că vor crea o nouă Transnistrie, care va slăbi considerabil puterea politică şi economică a autorităţilor de la Kiev. Despre modul ineficient cum acţionează Vestul şi maniera extrem de viguroasă a comportamentului agenţilor Moscovei a scris un extrem de interesant şi pe deplin verosimil articol Cristian Ghinea, în penultimul număr din Dilema. Astfel, cu prilejul aşa-zisului ajutor umanitar, neautorizat de Kiev, Rusia a trecut peste graniţă sute de maşini ce aveau capabilităţi militare extrem de importante. Dacă înainte de acest episod rebelii, teroriştii, cum le zice Băsescu, erau înghesuiţi de armata ucraineană şi pierdeau încontinuu teren, după donaţiile primite au început o viguroasă ofensivă spre sud, spre portul Mariupol. Astfel, se poate spune că Rusia a învins Ucraina, şi a obligat-o să semneze un acord de încetare a focului. Forţele militare naţionale ucrainene au pierdut oameni, au fost capturaţi sute de prizonieri, iar coloane blindate au fost anihilate cu armament greu. Rusia îl atacă violent pe Victor Ponta şi reduce fără nicio explicaţie livrările de gaz metan, ca să nu uităm care este mare putere militară din Est. Momentan, pe români, aceste mijloace de presiune politice şi economice îi afectează mai puţin decât, de exemplu, pe slovaci şi pe bulgari, dar este inacceptabil să urli ca un dement împotriva gazelor de şist, care ne pot aduce, într-un termen rezonabil, independenţa energetică. Dacă adaugi la această realitate implacabilă ofensiva Rusiei şi dorinţa de a reface Uniunea Sovietică, apoi şi declaraţia unuia din factorii de conducere din Republica Luhansk că Novaia Rossia ar dori să aibă frontieră comună cu România, probabil pe braţul Chilia, atunci s-ar putea ca noul vecin al ţării noastre să devină această creaţie a Moscovei. Doamne, ce timpuri trăim, şi ar trebui ca măcar în ceasul al XII-lea occidentul să se trezească şi să nu reediteze politica capitulardă din 1938, când a sacrificat Cehoslovacia, care a însemnat numai înfrângeri şi nu a adus pace Vestului.
În politica externă a României, totuşi, nu există divergenţe esenţiale între forţele politice interne, ceea ce ne dă speranţe că nu vom mai fi sacrificaţi ca în 1940, când am cedat fără lupte teritorii la trei state vecine.
Şi acum câteva cuvinte despre gruparea islamică teroristă, „Statul Islamic”, care decapitează ziarişti occidentali, persecută orice altă credinţă decât cea sunnită şi îndepărtează de pe pământurile lor pe creştini şi kurzi. Împotriva ei s-a format o coaliţie, în care rolul conducător îl au Statele Unite şi Franţa, şi se pare că teroriştii, după loviturile aeriene ce li s-au aplicat şi rezistenţa kurzilor, nu mai sunt în expansiune. Mi s-ar putea imputa că de ce mă interesează ce se întâmplă în Irak şi Siria, nemaiavând acolo muncitori, ca pe timpul lui Ceauşescu, şi oricum Orientul, mai bine zis Levantul, este o zonă îndepărtată. Dacă, însă, ne uităm pe hartă, se constată că Spania, unde trăiesc aproape un milion de români, este mai departe de România decât Irakul, unul din cei mai mari exportatori de hidrocarburi din lume. Nu se poate accepta ca barbaria să învingă, dar ca şi în Ucraina, şi în Irak structurile statale au fost slabe, corupte, deci ineficiente. România, şi acolo, a dat jertfe de sânge, iar rezultatele efortului internaţional sunt departe de aşteptări. O greşeală imensă a fost însăşi invadarea Irakului, promovată de Bush şi Tony Blair, sub pretextul că această ţară ar deţine arme de distrugere în masă. A fost un fals total şi, oricum, cu Saddam Hussein la Bagdad nu s-ar fi putut întâmpla ceea ce face „Statul Islamic” în momentul de faţă. Şi aici s-au întâmplat derapaje, agenţiile internaţionale de ştiri arătând că Franţa şi Spania le-au achitat teroriştilor bani pentru eliberarea ostaticilor, spre deosebire de americani şi britanici, care au fost intransigenţi.
Nu cred că România mai poate susţine campanii militare în exterior, dar consider că şi în problema Irakului şi în cea a Siriei, trebuie să avem un punct de vedere în consens cu cel al lumii civilizate.
18.09.2014
Adrian Man
