Celor trei cărora am trimis scrisori au fost, şi doi mai sunt, cu demnităţi în Uniunea Comunelor Grănicereşti Năsăudene. Îi cunosc ca oameni de la puţin la foarte bine.
Pe profesorul IOAN NISTOR, fostul preşedinte UCGN, îl ştiu încă din perioada studenţiei lui clujene şi profesional din anii mulţi când a fost directorul Muzeului grăniceresc. Năsăudean de la rădăcină şi grănicer cu vocaţie. Noi doi am călătorit la Bucureşti pentru restituirea munţilor şi averilor grănicereşti încă în ianuarie 1991. Între timp, cu reprezentanţii celor 44 de comune grănicereşti înfiinţaserăm Uniunea sub numele iniţial de Federaţie, la 3 iunie 1990 în adunarea populară de la Salva. Eram persoane oficiale când am mers în capitală să redobândim drepturile strămoşeşti. Ne-a găzduit şi apoi ne-a lăsat câteva zile singuri în camera lui de la hotelul Dorobanţi deputatul din Năsăud N. Catarig. La câte uşi ministeriale am bătut numai atunci şi apoi la altele. Până ce, într-o zi, pe timpul Convenţiei la putere, am fost chemaţi noi la Parlament, şi în faţa Comisiei juridice ne-am spus oful zbaterilor pentru averile grănicereşti. Preşedinte era unul Popescu şi ne-a pus numeroase întrebări, mărturisind în faţa unei săli pline că el nu a auzit niciodată de un asemenea patrimoniu. Să spunem şi mai simplu ca să se reţină şi în legi simbolul. Am spus ca pe-acasă şi de ele ştie toată zona: Pădurile grănicereşti. Sub numirea aceasta oficializată ne-au fost şi restituite; după ce ministrul Lupu m-a chemat o dată la Bucureşti, iar o dată m-a căutat la Cluj şi negăsindu-mă, a venit la Monor, unde mă aflam, având nevoie de documente de arhivă. I-am oferit câteva volume din Virtus Romana Rediviva.
Însă cu Ioan Nistor am făcut drumuri la Bucureşti şi pentru Arhivele Năsăudului, să nu fie mutate la Bistriţa, dându-ne un răspuns îndoielnic şi condiţionat prof. I. Scurtu, noul director. Şi s-au mutat. În alte momente şi probleme amicul Nistor mi-a fost un „tovarăş de drum”. Influenţabil în bunătatea lui de care unii au profitat cu viclenie. L-am înţeles că era o natură de creator şi visător.
Al doilea căruia m-am adresat în aceeaşi scrisoare cu Nistor este ANTONEL IONEL POP, al cărui prenume e atât de generalizat încât nimeni nu mai ştie dacă acesta mai are şi nume. Pentru destui e suficient să spui „Antonel”, că îl recunosc şi brazii de la Coşna, unde mai are managerul Antonel de tăiat restul de pădure care aparţine UCGN. Pe el l-am cunoscut târziu, prin 2008, când m-a sesizat că la Feldru erau gata de încăierare grănicerii din Uniune şi cu grănicerii primari de pe Someş, iar preşedinte Comitetului judeţean Gheorghe Marinescu mersese pentru o şedinţă de lucru. Astfel m-am apropiat de colectivul de conducere, că făceau şi unii şi alţii trimitere la numele meu, fiind de la înfiinţare ales membru de onoare pe viaţă, încă la constituirea ei în 1990, la Salva. După aceea raporturile noastre fuseseră întâmplătoare. Întorcându-mă târziu şi nechemat descoperisem o Uniune „înfloritoare” şi trei oameni foarte activi. Pe lângă cei doi amintiţi mai era şi un om din administraţia veche, Valentin Gălăţeanu, cel mai cunoscător şi sigur pe scriptologic. Un om sigur pe el şi corect. Dar de o prudenţă uimitoare; calităţi care aveam să i le descopăr după ce ne îndepărtasem irevocabil pe realităţile de fond ale Uniunii.
Antonel al Uniunii era un totum factum. El circula cu o maşină nouă cum numai prefectul dacă avea atunci în judeţ. Deşi preşedinte era Nistor, care circula cu o Dacie roşie, transportat la drumuri lungi de Ilie şoferul, angajat cu ziua sau aşa ceva, că pescari erau toţi. Antonel era de la natură galant şi cu tupeu de parcă era baron din născare. Dar şi cu un bun simţ firesc mult pervertit în parvenire. Mă impresionară în schimb originile lui jumătate anonime şi o copilărie marginalizată, care nu i le-am uitat niciodată. Îi apreciam tonusul şi constanţa în aşteptările lui; nu s-ar putea spune că nu şi le-a înfăptuit în mare, inclusiv familiale.
După un an în desele revederi şi destule călătorii în problemele Uniunii – de multe ori în doi, l-am descoperit treptat, până şi în făcăturile ilegale. Căpuşa era creaţie a lor şi Antonel sigur iniţiatorul ei la sugestia sfătuitorului său din Ministerul Justiţiei (de care o să vorbească). Oricum, după vreo doi ani am reuşit să o desfiinţez prin sentinţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud. A fost schimbată conducerea toată şi alegerile au dat un alt Consiliu Director. Cine a rămas,Antonel şi soţia, că ei erau angajaţi cu contract de muncă, fapt care atunci l-am aflat, şi acolo sunt şi în prezent. Antonel nu e numai şmecher şi afacerist, cum îl credeau şi cred destui primari, el e şi deştept. Sub noul director şi preşedinte ing. M. Mureşan, am reuşit să vină consilier juridic fostul preşedinte al Judecătoriei Năsăud şi eminent grănicer Pompei Raus. Probleme multiple ale Uniunii începeau să se aşeze în legalitate şi unele mişcate prin procese spre rezolvare. Cu Antonel iar călătoream la Vatra Dornei şi în alte părţi, regăsindu-ne dor mai rezervaţi. Urmară şi zile bune cu mari speranţe, până la furtunile de azi.
Pentru aceste motive m-am adresat atât de deschis şi apropiat lui Nistor şi Antonel în scris. Cu nădejdea că mă vor înţelege şi vor face ceea ce am cerut şi unuia şi altuia, cu respect şi sinceritate.
Teodor TANCO