Justiţia trebuie respectată, ea trebuie să fie credibilă şi mult crezută pentru travaliul său legal. Cu deosebire nu trebuie să fie suspicionată de justiţiabili cât timpul e pe rol şi până la încheierea definitivă, a acţiunii intentate, prin soluţia instanţei. Şi părţile sunt tot până atunci sub prezumţia nevinovăţiei. Una iese din jocul prezumţiei de nevinovăţie. E dreaptă sau nu sentinţa sau decizia, în cazul meu, caracterul ei definitiv (şi uneori irevocabil) m-a scos de sub scutul prezumţiei de nevinovăţie. Dar parţial şi instanţa de fond până la epuizarea căilor de atac.
Apelul meu fiind respins de tribunalul de la Bistriţa, prin decizia definitivă, a confirmat justeţea hotărârii instanţei de fond, iar pe mine situându-mă în categoria de perdant. Celelalte subiecte din proces, amândouă instanţele şi plus pârâtul-intimat, au rămas sub scutul de dreptate: o justiţie impecabilă şi un pârât cinstit şi curat ca lacrima.
Dar dacă într-o ipoteză teoretică cel puţin, ar fi posibil ca o a treia instanţă ar ajunge să stabilească: se admite revizuirea (în baza unei căi cu totul excepţionale) şi se întoarce pe toate feţele dosarul şi se dă câştig de cauză reclamantului, respectiv subsemnatului? S-ar recategorisi şi redefini subiecţii ca fiind două instanţe incompetente în soluţionarea procesului (indiferent de motivarea lor juridică) şi un pârât care prin vorbăria demagogică şi false probe, argumente inventate, excepţii tot imaginare înşiruite într-un argou procesual a încropit întâmpinări şi a câştigat procesul, iar după revizuire este el perdantul? Cu el e simplu, i s-a dovedit vinovăţia şi a pierdut în justiţie. Rămâne acelaşi. Iresponsabil, ca şi instanţele.
Dar azi, cele două instanţe rămân aureolate de aceeaşi mare competenţă profesională, aceleaşi virtuoase ale justiţiei din statutul magistraţi din România. Demne judecătoare atât la fond, cât şi în apelul procesului din Dosar nr. 1240/265/2014.
Dar instanţa de apel, că e mai comod, repetă procedurile şi firul instanţei de fond. Tribunalul „deliberând CONSTATĂ URMĂTOARELE (începe analiza cu esenţa întâmpinărilor, nu cu a acţiunii): „Prin sentinţa civilă nr. 136/23.01.2015 pronunţată de Judecătoria Năsăud în dosar nr. 1240/265/2014, a admis excepţia tardivităţii cererii de anulare a constituirii şi hotărârilor adunării generale a Asociaţiei „Uniunii Comunelor Grănicereşti Năsăudene” din data de 30.04.2014, invocata de pârâtă şi a fost respinsă ca tardiv anulată acţiunea introdusă de reclamantul Tanco Teodor în contradictoriu cu pârâta Uniunea Comunelor Grănicereşti Năsăudene fără cheltuieli de judecată”. Superficialitatea judecătoarei de la fond o încunună cele două din apel, consolidând-o prin aportul lor superficial sau de rea credinţă. Cât pot mă abţin să alunec spre alte ipoteze în care sunt descoperiţi magistraţi din sistem cu deosebire judecători.
Iată în continuare următorul pasaj pentru a-şi betona lipsa de demnitate judecătorească, trecând de aici încă la justificare şi constatarea lor. Citez din aceeaşi decizie: „Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 248 alin. 1 Cod de procedură civilă – „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac inutilă, în totul sau în parte administrarea de probe sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei”. Acesta este articolul după care se ascund cele trei judecătoare, crezându-l perdeaua de dosit juridic o nelegiuire. Dar a fost transparentă. Pentru că în acelaşi text ceea ce este subliniat a fost neluat în sistemul logicii judecătoarelor. Prioritare considerând excepţiile de procedură, au omorât acţiune în proces. Ce este pentru cele trei judecătoare nulitate absolută? N-are importanţă în acest proces. Deşi noţiunea sau conceptul juridic figurează până în cel mai mic dicţionar enciclopedic: „N.a. sancţionează încălcarea unor dispoziţii legale de ocrotire a unor interese generale sau nerespectarea prevederilor unui act administrativ de planificare”. N. relativă = anulare”. (Vezi M-D.E. 1972, p. 639.)
Dacă explicare acestor termeni pentru înţelesul oricărui cititor, acelaşi dicţionar are definiţia în accepţiunea strict juridică marcată prin (DR), subliniind prin aceasta importanţa ei de reţinut până şi de nespecialist, că nulitatea este o: „Sancţiune a unui act juridic, constând în înlăturarea, în principiu şi pentru trecut, a acelor efecte ale actului care sunt potrivnice unor dispoziţii legale sau unor prevederi ale actelor administrative de planificare.” (Op. cit., ibidem.)
Sunt inserate aceste noţiuni în orice dicţionar de limbă românească şi uzitarea lor face parte din limbajul uzual al juriştilor, cu o frecvenţă curentă. Şi nu lipsesc din nici un dicţionar juridic, indiferent de specialitate. Valoarea lor este atât de ridicată (nulitatea absolută şi nulitatea relativă), încât e la nivel de principiu. În fapt, îşi şi are rădăcinile în clasicul: Nemo censetur ignoare legem (Nimeni nu are voie să nu cunoască legea).
Teodor TANCO
