Doi romani – prezentatorul stirilor Kanal D Christian Sabbagh si cameramanul Bogdan Dumitru – au pornit in ceea ce, pentru toata lumea, parea o actiune de tip kamikaze: sa salveze 33 de conationali ramasi captivi in Libia.
Intr-un interviu acordat Libertatea, Christian Sabbagh povesteste cum a ajuns de la pupitrul stirilor in infernul traficantilor de arme si de oameni, cum a transformat un demers jurnalistic intr-o operatiune de salvare, vorbeste despre pericole, sperante, dar si despre temerile si gesturi pline de duiosie facute de familia sa.
Cum ati aflat de cazul romanilor din Libia?
Am fost contactat pe pagina mea de Facebook de o doamna, Maria Dinu. Imi spunea ca situatia sotului ei si a celorlalti romani era dramatica, dupa luni de chin, vreme in care n-au fost platiti. Pentru ca nu au mai suportat situatia, muncitorii s-au rasculat impotriva angajatorului libian. Nu stia de ce poate fi in stare angajatorul, se putea intampla orice cu ei. Doamna imi spunea ca a apelat la toate televiziunile, ziarele, cazul era mediatizat, dar nimeni nu gasise o rezolvare situatiei.
Ati incercat sa sesizati autoritatile de la noi?
Autoritatile fusesera sesizate cu cinci luni inainte, toata lumea stia despre acest caz, Ministerul de Externe facea comunicari saptamanal. „Avem muncitori retinuti in Libia, mai sunt cativa acolo si trebuie sa-i eliberam pe toti” – spunea acum cateva luni intr-o conferinta de presa Ministrul de Externe Titus Corlatean.
Ce v-au povestit oamenii cand v-ati intalnit prima data? Care erau conditiile in care acesti oameni erau obligati sa munceasca?
Plangeau. Ma vedeau ca pe un salvator, se agatau de mine, eram practic ultima lor speranta. Ma implorau sa fac ceva, sa-i ajut prin demersurile noastre jurnalistice. A fost o imagine foarte dura sa vezi oameni de varsta parintilor nostri, bunicilor nostri, plangand. Marturiile lor erau zdrobitoare, in sensul ca neavand bani trebuiau sa caute prin gunoaie, sa se duca la un magazin de la 2 kilometri distanta si sa astepte ca patronul sa arunce mancarea expirata ca apoi ei sa o consume. Oricand in acel campus se putea declansa o epidemie. Ganditi-va ca in Libia temperatura si umiditatea sunt foarte ridicate, ca atare ca sa nu te deshidratezi ai nevoie de apa. Oamenii acestia nici macar apa potabila nu aveau.
Care este cea mai impresionanta poveste dintre cele ale romanilor pe care i-ati ajutat?
M-a impresionat povestea unui batran si cred ca fiica mea, Iasmina, a surprins cel mai bine momentul. In sensul ca, asa acum a inteles ea toata aceasta operatiune mi-a zis ca „a vazut un tataita plangand si tati i-a promis ca o sa faca tot posibilul sa-l aduca acasa”. Fiecare om din cei 33 are o poveste dramatica, nimeni nu a plecat de bine din tara lui, sa ne intelegem, oamenii acestia si-au cautat de lucru in Romania, sa nu credeti ca au mers acolo sa stranga averi. Cand stai intr-un oras ca Oltenita, unde nu mai exista fabrici, nu mai exista nimic, ce sa faca oamenii? Cu ce sa-si intretina familia? Sotia domnului despre care va ziceam e paralizata de 8 ani, au un copil care nu-si gaseste serviciu, trebuia sa faca ceva. Disperarea te impinge sa te duci oriunde.
Care a fost cel mai periculos moment cu care v-ati confruntat in timpul operatiunii de salvare?
Au fost foarte multe momente dramatice, cumplite, ganditi-va ca acolo nu ai siguranta nici in casa. Ati vazut bine, stirile care vin din zona aceea sunt inspaimantatoare. Pericolul a fost permanent cat am stat pe teritoriul libian, nu cred ca o secunda am fost in siguranta. La nici o saptamana dupa ce am incheiat aceasta ancheta, am aflat ca, de fapt, de prezenta mea acolo se stia de cand a aterizat avionul. Cineva, de aici din Romania, ii informa. Sigur, eu nu sunt genul de jurnalist care sa plece cu capul inainte, fara sa aiba un plan, fara sa aiba contacte, fara relatii. Aici a fost care pe care, cine are mai multe relatii, persoane influente. Asta a fost norocul nostru.
Ce se intampla in tot acest timp in tara, in familia Sabbagh?
La plecare, sotia mea n-a vrut sa-mi arate, adica nu era nici trista, nici vesela, incerca pentru Iasmine sa arate ca este o femeie puternica. Imi amintesc si acum ca la despartire avea lacrimi in ochi. Amandoi am incercat sa trecem peste acest moment. Iasmine mi-a dat o poza cu ea de cand era bebelus, avea un presentiment. Pe tot parcursul drumului, ma uitam la poza si ma gandeam de ce mi-a dat poza aceea. Bona imi spunea ca sotia mea plangea pe ascuns ca sa nu o vada Iasmine, butona posturile TV arabesti, doar, doar o primi o veste. Nu puteam sa o sun mereu pentru ca reteaua de telecomunicatii din Libia nu prea functiona.
Cum le-ai spus sotiei si fiicei despre ce ai de gand sa faci si cum au primit ele decizia ta?
Luiza ma stie de atatia ani, stie ca acesta e oxigenul meu. Nu pot sa raman nepasator cand vad o drama, stia ce aluat am. Ii povesteam si era mandra, stia ca am luat contact cu familiile, eram marcat de ceea ce traiau.
Care a fost cea mai mare temere pe care ai avut-o in toata aceasta perioada?
Cea mai mare temere am avut-o in ce-l priveste pe cameramanul meu, Bogdan Dumitru. E tanar, are 30 de ani, era prima lui iesire si nu stiam cum va reactiona, mai ales intr-o zona de conflict. Aveam foarte mult de filmat cu camera ascunsa, iar acolo iti asumi un risc mare sa mergi pe strada, dar sa mai ai si o camera de filamt la tine. Totul depindea de el! In piata unde se vindeau arme incercam sa-l imbarbatez sa nu clacheze pentru ca de el depindea totul. O singura eroare de-a lui ne-ar fi costat mult pe toti. Acei indivizi comercianti s-ar fi prins ca suntem echipa de televiziune, mai ales ca eu ma interesam de arme, dar nu cumparam niciuna, era suspect. Il apreciez ca a avut curaj, si-a pastrat firea si asta ne-a salvat.
Ce s-a intamplat cu barbatul care a intermediat traficul de persoane catre Libia?
Se pare ca sunt mai multi indivizi, sunt fugiti in Libia, la loc sigur. Curios e faptul ca au mai dus si alti muncitori. Am obtinut o inregistrare, probabil ati vazut-o, ei s-au dus in Libia sa faca presiune asupra muncitorilor, sa-i convinga, sa le schimbe contractele, sa le dea niste bani sa nu vina in tara. Erau constienti ca odata ce vor ajunge in Romania, vor fi audiati pentru ca exista un dosar de trafic de persoane, marturiile lor sunt foarte importante in acest dosar. Incercau sa-i convinga sa nu vina in tara, sa ramana acolo si le promitea el marea cu sarea. La un moment dat, le ziceau ca sunt foarte puternici, ca au relatii sus puse si ca „imi vor inchide emisiunea”. Pana sa-mi inchida emisiunea, le-am transmis un mesaj si i-am aratat cum se plimba prin Tripoli, cum intra prin restaurante, ce legaturi au prin Libia; ar trebui sa le dea de gandit serios.
Ati primit vreo reactie din partea autoritatilor libiene?
Nu! Cativa din Asociatia Libiano-Romana erau nervosi ca, vezi Doamne, lucrurile nu ar sta asa, ca speriem lumea. Noi in periplul nostru prin Tripoli am cunoscut o multime de oameni admirabili, permanent le-am multumit pentru sprijinul acordat. Am vizitat televiziuni de-ale lor, am participat la un festival dedicat copiilor. Oamenii din Libia incearca sa revina la o viata normala si evident cam am surprins si acele imagini. Am luat interviuri unor oameni care au participat efectiv la Revolutie, au reusit sa schimbe un dictator care timp de 42 de ani le-a condus destinele. Libia e o tara in tranzitie care se arata ca o piata deschisa pentru investitori, cazul prezentat de noi e unul izolat, nu putem generaliza situatia prezentata de noi la nivelul intregului popor. Dar traficul de persoane e real, si deja in perioada aceasta au mai fost mediatizate doua cazuri, cel al muncitorilor tinuti sclavi in Irak si cel al muncitorilor romani din Portugalia. Noi am tras un semnal de alarma in legatura cu un fenomen si ne dorim ca oamenii sa inteleaga la ce pericole se expun cand aleg sa plece intr-o astfel de tara.
Cat a durat operatiunea si care sunt costurile estimative pe care aceasta le-a implicat?
Toata operatiunea a durat 51 de zile. 51 de zile de teroare. Nu stiu sa spun care au fost costurile, nici nu cred ca e foarte importanta aceasta informatie, mai de pret e faptul ca ei au ajuns in siguranta acasa.
