Zece ani am fost copii de criminal

Alexandru Trombiţaş, fiul cel mai mare al lui Francisc Trombiţaş (până nu demult presupusul făptaş al crimelor de la Sălcuţa), a decis să vorbească despre tot ceea ce a pătimit tatăl său în perioada de detenţie şi a anchetei, şi cum a fost tratat acesta de autorităţi.
Reamintim că Francisc Trombiţaş a fost achitat definitiv şi irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de acuzaţia adusă de procurori, aceea de omor deosebit de grav.

Gazeta de Bistriţa: Spuneţi-ne domnul Trombiţaş, care este părerea dumneavoastră vizavi de acest caz mult mediatizat – Crimele de la Sălcuţa.

Alexandru Trombiţaş: Opinia mea este diferită de declaraţiile pe care le-am găsit în presă, ale unor membri ai aşa-zise echipe operative, inclusiv a procurorului Ioan Iosif Mureşan. Opinia aceasta o am din prima zi în care m-am confruntat cu cazul tatălui meu, însă am tăcut efectiv. Iată sunt 11 ani de atunci, pentru că nu era momentul, nu era cazul pentru ca să vin eu cu altă opinie când se crease o adevărată psihoză în judeţ şi, în special, în localitate. La un moment dat, chiar am constatat că fiecare babă se transformase în lucrător la Justiţie, care decidea ce merită un astfel de om… Normal că am fost stânjeniţi, iar durerea şi ruşinea noastră sunt greu de cântărit, însă am tăcut şi am aşteptat ca Justiţia să facă lumină. De la bun început vreau să vă spun că nu am avut nicio intervenţie de nici un fel.

Gazeta de Bistriţa: De ce?

Alexandru Trombiţaş: Nu am vrut, efectiv. Am avut încredere în justiţia română şi am aşteptat să se deruleze întregul proces pe cele trei nivele, respectiv pe plan local, curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie. Sigur, lucrul acesta a durat şapte ani. Şapte ani, în care cel puţin de trei ori am fost la Cluj, de alte trei ori la Bucureşti, la Bistriţa am fost o singură dată şi normal că în situaţia aceasta suntem foarte bucuroşi pentru deznodământul final, decizia fiind definitivă şi irevocabilă, a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie. Aceasta l-a achitat pe tatăl meu de învinuirea adusă de procurori şi Parchet, pentru cele cinci crime care i s-au pus în spate, în urma unui rechizitoriu mai superficial.

Gazeta de Bistriţa: Până să ajungeţi la Înalta Curte de Casaţie, cum au fost tratate probele pe care le-aţi adus în instanţă?

Alexandru Trombiţaş: Probele le-a adus avocatul, ocazie cu care aş vrea să îi mulţumesc. Este vorba de avocatul Laurenţiu Dănuţ Molnar, care a dovedit verticalitate şi mult bun simţ, şi a depus multă muncă pentru a administra probele care atestau nevinovăţia tatălui meu.

Gazeta de Bistriţa: L-aţi avut apărător de la bun început pe Dan Molnar?

Alexandru Trombiţaş: De remarcat că am avut mai mulţi avocaţi. Din nefericire, unul dintre ei, şi îmi pare rău, dar trebuie să îi dau numele, Vasile Petra, a fost complice, în opinia mea, la acuzarea tatălui meu, în loc să îl apere.

Gazeta de Bistriţa: Pe ce vă bazaţi afirmaţia când spuneţi că domnul avocat Petra a fost complice?

Alexandru Trombiţaş: Afirmaţia mi-o bazez pe experienţa mea personală cu el. Am venit să văd de caz în amănunţime, până atunci vorbisem doar la telefon, după cinci luni. Se întâmpla în dimineaţa zilei de 8 martie 2000. Atunci am mers la biroul avocatului Vasile Petra, care era avocatul nostru, al apărării, la cea dată. El a încercat să mă plimbe, să-mi spună tot felul de lucruri, că îi pare rău, că nu ştie ce s-a întâmplat, că nu îşi explică faptul că tatăl meu a recunoscut. I-am cerut, însă, două lucruri – acces la probe şi acces la tata. El mi-a spus că probe nu sunt şi că tatăl meu este dus la Penitenciarul Jilava pentru expertiza psihiatrică, dar se va întoarce în câteva zile sau o săptămână, cel mult două. În aceste condiţii, după ce l-am ascultat aproape o oră, a fost primul om cu autoritate oficială, avocat, căruia i-am spus: domnule Petra, în opinia mea aceasta este o cacealma, şi eu voi dovedi în instanţă, nu altundeva, că tatăl meu este nevinovat. S-a înnegrit la faţă şi mi-a spus că dacă voi reuşi să dovedesc că este o cacealma, atunci lucrul acesta va fi mai grav decât faptul că au murit atâţia oameni la Sălcuţa.

Gazeta de Bistriţa: Deci, până la urmă, trebuia găsit un ţap ispăşitor pentru toate victimele de la Sălcuţa?

Alexandru Trombiţaş: Da, trebuia un om pentru dosar. Dosarul exista demult, era voluminos, cu autori necunoscuţi şi trebuia un om, iar într-un complex de împrejurări, pe care le pot descrie cu lux de amănunte, tatăl meu a ajuns şi părea că este omul potrivit, cel puţin în ochii anchetatorilor, pentru acel dosar. Şi vreau să vă mai spun încă ceva legat de avocatul Petra. În acea zi, l-am rugat să mă ducă la procuror şi n-a vrut. Mi-a spus că e un om rău, că e un om dificil, arogant, greu de abordat. Şi i-am spus: „domnule, eu te plătesc, eşti avocatul nostru, este inadmisibil de modul în care dumneata tratezi problema”. Asta în condiţiile în care, tatăl meu a stat cinci luni de zile, izolat total de familie, nici un vorbitor, nicio vizită sau întrevedere, măcar de câteva secunde.

Gazeta de Bistriţa: În cele din urmă, avocatul v-a dus totuşi la procuror?

Alexandru Trombiţaş: În momentul în care eu i-am cerut avocatului Petra să mă ducă la procuror, el mi-a spus că nu vine şi nu poate şi îmi recomandă să îmi caut alt avocat. Cu toate acestea, a venit în cele din urmă cu mine la procuror, dar s-a oprit în capătul coridorului de la Parchet, mi-a arătat uşa şi un bec deasupra uşii care ardea şi mi-a spus aşa: „când becul acela arde, înseamnă că procurorul este în anchetă, nu bateţi la uşă; când se stinge becul, bateţi la uşă şi dacă vă primeşte, discutaţi cu el ce vreţi, nu mă interesează”. Normal că am stat. Nici nu am stat mult. Am fost primit şi am stat de vorbă destul de mult cu procurorul Mureşan. Lucrul care m-a surprins a fost că acesta a confirmat spusele lui Petra, în sensul că nu avea probe. Primul lucru pe care mi l-am propus când am mers la procuror, a fost acela ca nicio clipă să nu-l las pe el să creadă că eu am o altă opinie. M-a luat arogant, probabil este un stil personal de a trata pe alţii. Credea el, probabil, că eu coborâsem atunci dintr-un copac, însă şi-a dat repede seama după câteva schimburi de vorbe că nu sunt chiar un ageamiu în probleme de drept comun. Chiar dacă nu sunt un specialist, am o cultură şi cunosc destul de multe probleme legate de drept. În acele momente în care mă aflam acolo, mai era o persoană, despre care am înţeles că era fotograful care îl însoţea în anchete. Fără ca ei să îşi dea seama, s-au contrazis reciproc vizavi de unele detalii.

Gazeta de Bistriţa: Vi s-a spus de către procuror de ce nu a avut acces nimeni din familie la tatăl dumneavoastră?

Alexandru Trombiţaş: L-am întrebat de ce tatăl meu nu a avut dreptul ca cineva din familie să îl viziteze, chiar două – trei minute şi să stea de vorbă cu el, pentru ca el să vadă că nu este abandonat, fiindcă acesta este unul dintre lucrurile cele mai grave care i s-au întâmplat. Un bătrân neştiutor de carte, izolat, căruia i s-a transmis exagerat de mult, zic eu, că este abandonat de familie, că nimeni nu îl caută, că toţi s-au dezis de el, că va muri în puşcărie, că s-a terminat cu el şi că nu mai are nicio şansă, alături de alte metode poliţieneşti, pe care ei le-au aplicat, au dus la acea stare de a recunoaşte, într-un moment de resemnare şi prăbuşire psihică, actele care în relatarea lui sunt poveşti pe care le-a inventat pe loc, evident cu un dram de adevăr, fiindcă toată lumea ştia poveştile care au circulat atunci.

Gazeta de Bistriţa: În tot acest răstimp, de la arestarea tatălui dumneavoastră, a încercat cineva din familie să ia legătura cu dumnealui?

Alexandru Trombiţaş: Da, bineînţeles că s-a încercat, dar orice cerere li s-a respins fără nicio explicaţie. Când eu l-am întrebat de ce s-au respins acele cereri, Mureşan mi-a spus că la el nu a ajuns nicio o cerere de acest fel. Deci undeva s-au împotmolit între avocat şi comandantul Poliţiei sau nu ştiu, nu am idee unde, dar traseul era destul de simplu. Nu era atât de complicat, încât să ai de bătut la zece uşi. În mod normal, după lege, avocatul trebuia să explice unui membru al familiei noastre care sunt condiţiile legale în care pot lua legătura cu tatăl meu. Şi atunci nu era nevoie să se meargă la comandantul Poliţiei. Şi apropo de asta, şi despre acesta, fostul comandant din anul 2000, am o subliniere, Cornel Pop, dacă nu greşesc. Îmi aduc aminte bine din presă, a organizat o conferinţă de presă, în 13 decembrie, fără aprobarea avocatului şi fără prezenţa lui, evident, şi fără aprobarea procurorului care ancheta cazul. Sunt multe, dar te sperii cum în acest secol se pot întâmpla astfel de lucruri într-o zonă geografică a României, unde bunul simţ primează. Chiar dacă oamenii de aici nu sunt doctori în astronomie, au mult bun simţ, acea decenţă, chiar dacă sunt de la ţară, care nu se pretează în modul acesta de a cufunda pe cineva, fiindcă la urma urmei nu e vorba doar de un om, ci de o familie.

Gazeta de Bistriţa: După aceste cinci luni, aţi reuşit totuşi să îl vedeţi pe tatăl dumneavoastră?

Alexandru Trombiţaş: Da, am reuşit. Am fost primul care l-a văzut. Dar revin la întâlnirea cu procurorul Mureşan, cu care am discutat aproximativ o oră şi jumătate tot felul de lucruri legate de anchetă. Nu partea tehnică, să nu mă înţelegeţi greşit. A încercat el să-mi povestească cum tatăl meu a făcut şi alte crime. A vehiculat el două nume acolo, în care era martorul cheie.

Gazeta de Bistriţa: Deci să înţeleg că nu a primat prezumţia de nevinovăţie în ceea ce îl priveşte pe tatăl dumneavoastră şi s-a stabilit din capul locului că el era vinovat de toate crimele care s-au petrecut în Sălcuţa?

Alexandru Trombiţaş: Exact. Nu a primat acest lucru. S-a stabilit din capul locului că tata era vinovat. Căuta (n. r. – procurorul) într-un raft din spatele dumnealui, ca să îmi explice mie cât e de gravă această stare de lucruri şi că tata riscă închisoarea pe viaţă. I-am spus că asta va dovedi Justiţia şi că nu îmi fac probleme, fiind la alt stadiu şi trebuia să vedem ce se poate face. Iar primul meu scop era să ajung să stau de vorbă cu tata. Înainte de a pleca de la procuror, acesta mi-a spus să revin peste o săptămână, când va reveni de la Bucureşti, şi mi-a promis că o să îmi dea bilet de acces pentru a sta de vorbă cu tatăl meu. Aşa s-a şi întâmplat. În aceeaşi zi însă, 8 martie, în jurul orei 14.00, m-am dus la Poliţia judeţeană. Acolo am vorbit cu ofiţerul de serviciu şi am cerut o audienţă la şeful Judiciarului de atunci, Puiu Nistor. M-a primit, dar am avut parte de o pledoarie care să mă adoarmă. La un moment dat i-am spus că bănuiesc că există probe în cazul tatălui meu, fiindcă îl ţineau într-o izolare totală, iar declaraţiile din presă sunau strident de-a dreptul cum că el este criminalul, urmaşul lui Râmaru şi tot felul afirmaţii de acest gen. La care, dumnealui mi-a spus: da, noi avem probe indubitabile.

Gazeta de Bistriţa: O afirmaţie care contravenea celor spuse de avocatul tatălui dumneavoastră şi de procuror…

Alexandru Trombiţaş: Da, exact. Asta la câteva ore după ce avocatul nostru şi procurorul de anchetă mi-au spus că nu sunt probe împotriva tatălui meu. Am stat de vorbă aproximativ 20 de minute cu colonelul Puiu Nistor. La un moment dat, l-am întrebat cam câţi oameni străini crede dumnealui că intră zilnic în Sălcuţa. „Nu ştiu dacă intră cinci”, mi-a răspuns el. Atunci l-am mai întrebat cum explică el, cum un om în vârstă, fără nicio clasă, în toate declaraţiile sale apărute în presă spune că a fost beat. Deşi, ca o paranteză fie spus, tata când mai bea un păhărel, cânta, era foarte vesel şi nu putea trece pe un drum fără să îl audă cineva. L-am întrebat cum îşi explică faptul că un om care nu are nicio clasă, care a fost şi beat, care nu are habar despre tehnica acoperirii urmelor, nu a văzut măcar în viaţa lui un film şi care pe deasupra calcă cu un picior într-un anumit fel, urma lui fiind uşor de depistat în noroiul din Sălcuţa, a omorât atâţia oameni şi ei nu l-au prins. Reacţia colonelului Nistor la această întrebare a fost că a dat cu amândoi pumnii cât a putut de tare în masă, a sărit în picioare, s-a învârtit în jurul meu de cel puţin două ori, şi a zis: „Puneţi la îndoială profesionalismul poliţiei?” În momentul acela, m-am uitat în ochii lui şi i-am spus: „Am întrebat şi eu”, apoi am deschis uşa şi am plecat. Vreau să se înţeleagă că eu nu culpabilizez toată Poliţia. Sunt acolo oameni de foarte bună calitate. Ceea ce vreau însă să vă spun este că eu am făcut o anchetă, evident neoficială, pentru liniştea mea. M-am dus şi am vorbit cu oamenii din Sălcuţa. Acolo sunt două familii, care nu spun că este tata, dar se îndoiesc. Ştiu ei de ce. Ceilalţi oameni din Sălcuţa au spus la unison că nu este vinovat tatăl meu.
În data de 16 martie, am aflat că taică-meu a fost adus de la Jilava. M-am dus la procurorul Mureşan din nou, i-am cerut biletul acela de acces, ca să pot sta de vorbă cu tata. Procurorul era destul de supărat, cineva probabil că îl luase la rost în mod destul de serios, şi mi-a spus că îmi dă acel bilet pentru că mi-a promis, dar că s-ar putea să aibă necazuri, fiindcă şeful său l-a avertizat de acest fapt. Eu l-am întrebat de ce s-ar putea să aibă necazuri, fiindcă se aplică legea, iar eu i-am cerut un lucru la care tata avea dreptul a doua zi după ce a fost arestat. Singurul lucru pe care mi l-a mai spus a fost să nu vorbesc cu tata despre anchetă. Oricum era la mintea cocoşului că nu vin 10.000 de kilometri să îl întreb altceva.

Gazeta de Bistriţa: Cum a fost prima întrevedere cu tatăl dumneavoastră, după ce a stat cinci luni la arest fără să vadă un membru al familiei.

Alexandru Trombiţaş: M-am dus la Poliţie şi am îndeplinit formalităţile necesare, după care am fost dus într-o încăpere, o celulă probabil. Acolo l-au adus pe tata şi mai era un poliţist, în civil. Bine, eu eram sigur că ei mă ascultă, dar nu m-am ferit fiindcă nu am avut nimic de ascuns. Prima dată când am început discuţia cu tata, bineînţeles că am vorbit despre familie. Îi dusesem şi un pachet. În timp ce mânca, am bătut cu pumnul strident în masă şi i-am spus: „Măi tată!” A rămas cu mâna în care ţinea furculiţa, suspendată în aer şi s-a uitat la mine. Atunci am continuat: „Mie să îmi spui adevărul, pe mine să nu mă minţi. Eşti vinovat sau nu eşti vinovat?” La care el a răspuns: „Dragul tatii, nu sunt vinovat nici cât îi negru sub unghie. Nici de Sălcuţa, nici de Vermeş. Dar acuma, totu-i pierdut…”. I-am spus atunci ca din acel moment să nu se mai aventureze să spună tot felul poveşti şi tot felul de lucruri în anumite condiţii, ci să stea liniştit fiindcă noi vom lupta ca să iasă la lumină adevărul şi dacă cineva din Parchet ori din Poliţie crede că îl va putea judeca fără probe, se înşeală.

Gazeta de Bistriţa: Spuneţi-mi vă rog un amănunt. În momentele în care tatăl dumneavoastră a fost interogat de procurori, avocatul apărării a fost prezent la aceste interogatorii?

Alexandru Trombiţaş: La cele oficiale, da. Însă vreau să vă spun ceva şi n-o să vă vină să credeţi, însă acestea sunt deducţiile mele, dar pentru unele am probe. Motivul pentru care procesul a durat aşa de mult – şi marea problemă a fost la Curtea de Apel Cluj, care s-a cramponat de două ori când dosarul a ajuns la ei – a fost acela că tatăl meu a recunoscut. Pentru că era acel articol din Codul Penal, care spunea că dacă recunoşti o faptă n-o mai poţi nega în justiţie. Asta a dus la efortul echipei operative de anchetă de a-l determina pe tata cu orice preţ să recunoască, pentru că ei ştiau că nu mai poate retracta. De asta erau foarte siguri pe ei. Însă lucrurile s-au schimbat. Am vorbit cu avocaţi, cu oameni specialişti în drept. E o găinărie, nu poţi să condamni un om pentru cinci crime şi să nu ai nicio probă biologică, să nu ai niciun martor, să nu ai nicio amprentă. Să nu ai absolut nimic, decât declaraţia lui, care este o înşiruire ambiguă de tot felul de scene, de poveşti, care se vede că le-a fabricat pe loc pur şi simplu, într-un anumit complex de împrejurări care erau sub semnul întrebării, mai ales din punct de vedere al stării sale psihice.

Gazeta de Bistriţa: Toate aceste interogatorii şi reconstituirea faptelor s-au derulat în decursul primelor cinci luni, până să îl vedeţi dumneavoastră?

Alexandru Trombiţaş: Sigur că da. Dosarul era complet. Nu ştiu dacă aţi văzut filmul reconstituirii faptelor… Mai este un lucru care a frapat. După ce a ieşit din spitalul de la Dej, după paralizia pe care a suferit-o, l-am întrebat: „De ce ai vorbit aşa?” Şi el mi-a răspuns, şi redau textual: „Nu ştiu ce se întâmpla cu mine. Când îmi dădea Mureşan câte o ţigară, parcă aş fi băut un kilogram de ţuică. Nu mai ştiam unde sunt, nu mai ştiam dacă am copii, nu mai ştiam ce se întâmplă. Îmi venea mereu să râd şi vorbeam… Mă lua gura pe dinainte şi vorbeam de toate”. Acum, eu nu insinuez nimic, dar îmi pare rău de un lucru. Atunci când am ajuns pe 16 martie la el în celulă, nu am putut foarte multe lucruri să îl întreb şi să le fac în timpul acela relativ scurt, dar îmi pare rău că nu i-am smuls un fir de păr, pentru că în SUA exista atunci tehnologia necesară, iar în urma testelor să dovedesc consumarea de substanţe chimice timp de câteva luni de zile. Nu insinuez nimic, dar cert este că acel om care vorbea aşa, că a făcut şi încă ar mai face, nu au fost spuse de un om care era lucid mintal şi responsabil. Eu l-am întrebat ce s-a întâmplat, iar el cu cuvintele lui mi-a spus exact cum v-am relatat eu. Cred că este foarte important să vă spun cum s-a ajuns la faptul ca tata să recunoască. Primul lucru a fost izolarea. Izolarea lui de familie. În ciuda faptului că tata nu a fost uşă de biserică şi am spus tuturor avocaţilor – după Petra l-a avut pe Someşan şi apoi pe Molnar – că nu vreau să îl scot pe tata basma curată numai de dragul de a-l face liber pe tata – dacă tata este vinovat, eu şi fraţii mei ne asumăm ruşinea şi bunul simţ de a ne cere scuze în faţa rudelor victimelor, în faţa satului, a opiniei publice, dar noi vrem adevărul; dacă tata va fi dovedit cu probe, eu merg la televiziune, la ziare, spuneam atunci, şi am să spun.

Gazeta de Bistriţa: Cu rudele victimelor aţi discutat?

Alexandru Trombiţaş: Cu o parte, da. În mod deosebit cu doamna Ileana Rus, care locuieşte acum în Sărmăşel şi care deţine o mulţime de informaţii despre mediul şi detaliile crimelor de la Sălcuţa. Ea a făcut atâtea reclamaţii la toate nivelele, de atunci încoace, primind în parte răspunsuri, evazive. Femeia aceea are probe. Îi mulţumesc pentru că ea s-a zbătut într-un fel, indirect mai mult ca noi. Am vorbit însă şi cu alte rude ale victimelor.

Gazeta de Bistriţa: Spuneţi că doamna Rus deţine o mulţime de probe. Sper cine sau spre ce au dus acele probe? Indicau o altă persoană, iar doamna Rus nu a fost luată în seamă?

Alexandru Trombiţaş: Vreau să vă spun că, în opinia mea, nu este vorba de un singur om. Vă spun concluzia mea în urma verificărilor personale. Am fost la Sălcuţa, am stat de vorbă cu oamenii, din poartă în poartă, să mă familiarizez puţin cu detaliile şi cu anumite aspecte. În opinia mea, crimele din 1992, Macarie Domniţa şi Frătean, au fost comise de un singur om. Motivul a fost răzbunarea. Eu nu am dreptul moral să nominalizez omul pe care îl bănuiesc, însă este în cercul de suspecţi şi cei de la Parchet îl au. Au fost atât de multe probe la dosar împotriva acelui om, care nu mai sunt. Pur şi simplu nu mai sunt.
(Va continua)

Liana Mureşan