Vasile Tărâţeanu este unul dintre poeţii românii care visează în limba maternă într-o Ucraină care se „albăstreşte”.
Într-un interviu acordat Gazetei de Cluj, el povesteşte despre problemele românilor din Cernăuţi, dar şi despre preşedinţii României care îşi aduc aminte de comunităţile româneşti de peste hotare doar atunci când au nevoie de voturi.
Reporter: Cum rezistă românismul într-o Ucraina fostă portocalie?
Vasile Tărâţeanu: De vreo jumătate de an, Ucraina nu mai este portocalie. Aşa că, la această oră Ucraina îşi schimbă culoarea. Ea se înalbăstreşte treptat. În toamna acestui an vor avea loc şi alegerile locale. După toate probabilităţile, acestea, tot de partidul lui Yanukoviyci vor fi câştigate. Sub influenţa portocaliilor, mai rămâne doar vestul Ucrainei. Dar şi aici, alb-albaştrii, având puterea administrativă în mâinile lor, încep să-şi întărească poziţiile. Ce-i drept, portocaliii ar putea reveni din nou la cârma ţării dacă actualii guvernanţi nu vor reuşi să stopeze declinul economic şi financiar al Ucrainei, dacă preţurile vor continua să crească la fel ca până acum.
Rep.: Care sunt modalităţile şi posibilităţile prin care un tânăr român poate învăţa în limba maternă în şcoală ?
V.T.: Posibilităţile de a învăţa în limba română maternă diferă. După absolvirea şcolii medii posibilităţile de a studia în limba maternă devin restrânse. Dintre cele peste zece instituţii de învăţământ superior şi mediu de specialitate, câte funcţionează în oraşul Cernăuţi, doar la Universitatea Naţională „Iurii Fedkovici” şi la Colegiul pedagogic din Cernăuţi, la începutul fiecărui an de învăţământ se creează câte o grupă de până la 20 de tineri cel mult, care au posibilitatea să studieze în limba română. Una e la Facultatea de Filologie a Universităţii, cealaltă – la secţia invăţători de la Colegiul pedagogic. Dar nici în grupele respective nu toate obiectele sunt predate-n limba română. Peste 40 la sută din lecţii sunt susţinute în limba ucraineană.
Rep.: Cum se înţeleg românii din Ucraina cu celelalte minorităţi?
V.T.: Acum noi reprezentăm doar 20 la sută din populaţia de peste 900 de mii de locuitori ai regiunii Cernăuţi. Am fi fost desigur mai mulţi, dacă satrapii stalinişti n-ar fi pus la cale masacrele de la Lunca (6 februarie 1941) şi Fântâna Albă (1 aprilie 1941), unde şi-au pierdut viaţa mii de români, precum şi deportările în masă în Siberia şi Kazahstan din vara lui 1941 (peste 13 mii de familii de români), dacă procesul de deznaţionalizare la care a fost supusă populaţia nordului Bucovinei, nordului şi sudului Basarabiei, fostului ţinut Herţa n-ar fi fost atât de bine pus la punct. Chiar în pofida unor divergenţe, românii noştri, fiind un popor paşnic, binevoitor, iertător şi blând, au căutat şi au găsit limbă comună cu reprezentanţii altor etnii conlocuitoare. Mai mult, datorită bunăvoinţei, bună-înţelegerii şi toleranţei interetnice, Bucovina a fost considerată un model european de convieţuire interetnică. Păcat că acest climat extraordinar, remarcat de mai toţi vizitatorii Bucovinei din ultimele două secole, în ultimul deceniu, datorită ofensivei naţionaliştilor ucraineni, ţinutul nostru îşi pierde caracterul de odinioară.
Rep.: În anii trecuţi se discuta despre deschiderea unui centru cultural român la Cernăuţi. Ce se întâmplă cu acest proiect?
V.T.: Deocamdată nimic. Totul a rămas doar la nivelul unor intenţii, dialoguri, discuţii sporadice între partea română şi cea ucraineană. Partea ucraineană n-a dat dovadă de aceeaşi deschidere, de aceeaşi operativitate precum partea română, care, în timpul vizitei fostului preşedinte al Ucrainei Viktor Yuşcenko la Bucureşti, i-a oferit acestuia posibilitatea de a inaugura chiar în buricul Capitalei, pe Calea Victoriei, un centru cultural ucrainean. Toate cerinţele noastre au fost ignorate. Mai mult chiar, atunci când Consulatul General al României de la Cernăuţi a găsit un imobil adecvat pentru amplasarea Centrului cultural şi a început chiar să plătească chiria necesară, autorităţile locale au făcut totul ce le-a stat în puteri pentru a zădărnici inaugurarea lui căutând diverse motive, unele dintre ele de-a dreptul penibile.
Rep.: De cine se simt mai apropiaţi românii din Ucraina, de basarabeni sau de români, caz în care se poate face o departajare între două popoare care au aceeaşi limbă?
V.T.: De români. Pentru că şi basarabenii tot români sunt. Ca şi bănăţenii. Ca şi maramureşenii. Ca şi moldovenii. Ca şi ardelenii. Ca şi dobrogenii. Ca şi bucovinenii. Basarabenii nu sunt un popor aparte, ei sunt parte inseparabilă a unuia şi aceluiaşi neam omenesc: poporul român. Conform rezultatelor ultimului recensământ al populaţiei, în Ucraina locuiesc peste 171 mii de „români” şi peste 300 de mii de „moldoveni”, unii dintre ei vorbesc în „limba română”, alţii – în „limba moldovenească”. Iată, de exemplu, cum stau lucrurile în actuala regiune Cernăuţi, formată cu 70 de ani în urmă în baza a trei zone etnografice, etnofolclorice distincte.
Rep.: Care credeţi că sunt diferenţele între diaspora română din Ucraina şi celelalte diaspore româneşti din ţările slave?
V.T.: Nu putem vorbi despre o „diaspora română” în Ucraina fără a face nişte precizări. Sau, vorba dumitale, o „departajare”. Noi, românii din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, fostul ţinut Herrţa, din sudul Basarabiei, precum şi din Maramureşul istoric nu ne considerăm „diasporă română”. Noi suntem români. Pur şi simplu. Şi suntem la noi acasă. N-am imigrat, n-am invadat, n-am colonizat aceste teritorii. În actuala regiune Cernăuţi, de exemplu, încă mai sunt în viaţă câteva persoane care de-a lungul vieţii lor, fără să-şi fi schimbat locul de trai au fost rând pe rând – cetăţeni austrieci (până în 1918), cetăţeni români (din 1918 până în 1940), cetăţeni sovietici (iunie 1940- iunie 1941), cetăţeni români (iunie 1941- martie 1944), cetăţeni sovietici (din 1944 până în 1990), cetăţeni ucraineni (din 1990 încoace), de fiecare dată trebuind să comunice cu instituţiile statului în altă limbă obligatorie – germană, română, rusă, ucraineană.
Rep.: Cum visează un scriitor român în Ucraina?
V.T.: Aşa cum visează oricare alt scriitor român din lume, indiferent de locul unde se află. Dacă are un somn sănătos nu visează nimic. Dacă are un somn agitat mai visează el câte ceva. Cum sunt visele lui – frumoase sau urâte? – aceasta depinde de gândurile, de sentimentele, de bucuriile sau de suferinţele care-l frământă peste zi şi cu care se culcă seara sau se trezeşte dimineaţa în zori. După părerea mea un scriitor român în sau din Ucraina nu poate visa altfel decât în limba română. Dacă este sau vrea să fie scriitor român.
Rep.: Cum vedeţi măsurile salvgardiste luate în ultimul timp de guvernul român?
V.T.: Măsurile care se iau cred că au un caracter pompieristic. Cale de o poştă se vede că actualii guvernanţi vor să intre mai degrabă în voia structurilor Uniunii Europene, decât a propriului popor. Nu cred că acestea ştiu bine toate greutăţile prin care trece Ţara Românească, lipsurile cu care se confruntă ţărănimea, care-i rata adevărată a şomjului, nivelul de corupţie al societăţii etc. Mai scump ar trebui să plătească ce-i din cauza cărora s-a ajuns la o situaţie atât de gravă, cei care au fost şi sunt implicaţi în diverse jafuri, acte de corupţie, de deturnare a bunurilor statului. E nevoie de disciplină şi ordine, de ridicarea productivităţii muncii şi nivelului de civilizaţie, de responsabilitate, de simţ gospodăresc, de cultură în toate. Prea multă politichie se face. Uneori din te miri ce.
Rep.: Tymoşenko, Insula Şerpilor, Băsescu, Uniunea Europeană, cum credeţi că sună toate acestea în mintea unui român simplu?
V.T.: Depinde la care români te referi, dragă frate. La cei din ţară sau la cei dinafara hotarelor ei actuale?
Rep.: La cei din Ucraina, desigur.
V.T.: Numele şi denumirile aduse-n discuţie de dumneata au conotaţii diferite. Ele nu se înscriu în modul de gândire tradiţional românesc. Tymoşenko a fost şi este încă un politician ucrainean foarte carismatic, dar care n-a făcut nimic concret pentru românii din Ucraina ca să intre în conştiinţa lor. Dimpotrivă, în perioada guvernării ei, în şcolile noastre a fost întrodusă în mod obligatoriu predarea Istoriei şi Geografiei Ucrainei în limba ucraineană. Mai mult chiar, profesorii au fost obligaţi să complecteze conform dispoziţiei Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei chiar şi jurnalele de clasă în limba ucraineană. Cât priveşte Insula Şerpilor şi Băsescu, acestea ţin de istoria contemporană a neamului nostru. Prima ne spune că a aparţinut cândva României, când aceasta era întreagă şi că Ana Pauker a făcut-o cadou ruşilor, după război. Cel de al doilea ne spune lucruri mai plăcute în calitatea sa de conducător al patriei noastre istorice. Bine ar fi ca promisiunile lui să fie şi îndeplinite.
Rep.: Care vi se pare că este cel mai abil politician român care a făcut ceva pentru diaspora românească din Ucraina?
V.T.: Pentru diaspora românească din Ucraina politicienii români n-au făcut nimic. Şi nici nu puteau să facă ceva. Pentru că în Ucraina nu există o diasporă românească. Îi cunosc pe toţi conducătorii României de după Ceauşescu. Am avut onoarea să dialoghez cu fiecare dintre preşedinţii ei de până acum, şi cu majoritatea prim-miniştrilor de până la Emil Boc. Cei mai abili mi s-au părut Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Dar cel mai mult a făcut pentru comunităţile româneşti de peste hotare Emil Constantinescu. Prin deschiderea Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi” de la Crevedia pentru românii de pretutindeni, prin iniţierea Programul prezidenţial „ARC”, pentru odihna copiilor de români de peste hotare în ţară. De o anumită abilitate dă dovadă şi actualul preşedinte Traian Băsescu.
Răzvan Robu
